Mă trezesc cu amintirea zilei de ieri. Este toamnă adâncă, nicio rază rătăcită printre nori de astă-vară nu mai apare. Dar soarele s-a mutat în mine, cu tot, cu mobilă, cu fotografii, cu amintiri, cu cutiuța cu fluturi albaștri, cu trăistuța cu nimicuri păstrate de prin trecerea prin lumi, cu flori, cu briză, și-a pus și mașina într-un colț al garajului. E al meu cu totul!
Am plecat, am plutit spre institut, chiar dacă nimeni nu știe de frica mea din ultimele zile, eu vreau să duc în colet la toți zâmbet! Încredere și speranță! Credință!
M-am oprit pe bancă, mi-am luat cafea fierbinte, o beau pe îndelete bucurându-mă de pisicile răsărite de peste tot. E frig cumplit, dar atâta căldură în mine. Îmi las haina grea pe bancă, mă las în genunchi, uit de ani și mă joc, mă joc eliberându-mă de clipe grele, de temeri, de poveri, râd și printre râs îmi apare o lacrimă răzleață, dar e lacrima bucuriei.
În laborator, toți mă privesc, dar îmi acceptă râsul, căldura, viața. Soarele îl primesc cu drag și îl plimbă de la unul la altul. Este cald în miezul toamnei, este viață când frunzele mor deja. Tu,Dorul meu mă privește uimit, cu zâmbet în colțul buzelor, dar când ochii mei se uită fix în ochii lui, își pleacă privirea cu teamă de ce vede în ei.
Aşadar, OAMENI, faceţi loc! Am munţi de urcat, am văi de trecut, am stele de prins. Ce beţie simt acum în mine! Cineva neavizat ar fi tentat să-mi pună fiola. Eroare! Beţia mea nu colorează nicio fiolă. E altfel de beţie, e altfel de nebunie. Voi scrie! A fost prima promisiune pe care am făcut-o, pe care mi-am făcut-o. Totul, de la început, de la prima amintire despre viaţă, de la primul sentiment, până la ultimul. Voi lega toate paginile scrise, voi scrie altele, despre bunicii mei, despre părinţii mei, despre chipuri văzute o singură dată în viaţă, dar care Dumnezeu ştie de ce, mi-au rămas într-un cotlon al minţii, despre mare, despre oameni, despre singurătate, despre căutarea singurătăţii ca o împlinire, despre putere şi despre slăbiciune, despre chipul de la geamul trenului meu, despre zâmbetul de copil. Voi construi cărămidă cu cărămidă cartea vieţii mele, voi trăi retrăind, trăind cu adevărat. Acesta este drumul meu! Nu dau două parale pe orice mi-ar putea îngrădi libertatea. Nu vreau lanţuri în jurul meu. Cei care sunt torturaţi, vor tortura, cei supuşi, vor supune, cei legaţi, vor lega.
Auzi Tu,Dorul meu? Vreau să fiu aici şi dincolo şi peste tot şi nicăieri, să zbor, să mă odihnesc pe stâncile mării, pe catargul corăbiilor, vreau să ajung, chiar cu aripi din ceară, undeva, dincolo de curcubeu, vreau să fiu răspântie de drumuri, vreau apropierea ta și vreau chiar depărtarea ta. Când te uiţi dimineaţa pe fereastră, acolo, în zare, sunt eu, dansând cu florile, iau luna de pe cer şi o fac papuci de aur, iau soarele şi îl pun în păr, ca odinioară, fetele pe câmp, florile mi le fac cămaşă de vară, ploaia îmi acoperă sânii, vântul îmi împrăştie părul, marea mi-l udă, stelele îmi sclipesc în ochi, iau norii de pe cer, mă învălui în ei, îi fac brâu, îmi încing mijlocul cu el, şi zbor spre lume. Sau spre tine!