Niciodată nu spui ceea ce vreau eu, nu faci ceea ce vreau eu, închid ochii și îmi imaginez ceva, orice, și când revin în realitate nu faci nimic din ceea ce aș vrea, reacționezi cu totul altfel de fiecare dată, poate că nici măcar nu ești cum vreau eu, sigur nu ești, ești imprevizibil, mult prea imprevizibil și îmi dai atâta nesiguranță, nu mai aștept nimic și îmi întorci lumea când nu mai aștept nimic, nimic nu e firesc, aș vrea să mă apropii, să vorbesc, dar un gest, un cuvânt, mă impinge înapoi și plec, cu sufletul pierdut, mă ascund să te iubesc în gând și când va fi firesc, n-am să mai am nimic de spus. Tu nu întrebi nimic, niciodată nu întrebi, îți faci gânduri, păreri, uneori greșești, dar ești orgolios și nu te lași contrazis în părerea ta, tu doar creionezi, analizezi, arunci nade și prinzi din zbor răspunsuri, în unele crezi, pe altele le ignori, uneori presupui, alteori deduci, adeseori intuiești, ce crezi despre lumea din jur? Ce sunt eu? Ai gânduri bune, ai gânduri rele despre mine? Nimic nu știu, iar cu privirea ta, împarți iluzii deșarte. De asta am nevoie să stau departe, vreau să știu cât mi-e de dor. Sau pot trăi așa…
Mă așez în genunchi înainte de a pleca și mă rog: Dă, Doamne să-i fie dor și lui, să-i fie clipele pline de mine, să întoarcă ochii și oriunde se uită să mă vadă pe mine și când întinde mâna să dispar, să vadă că nu poate fără mine, zilele să-i fie senine, dar goale fără mine, să simtă pustiul din jur fără mine, întrebări să aibă zilnic și răspunsuri să nu găsească fără mine. Nimeni nu va veni să își așeze fruntea pe genunchii lui, ca să-i asculte vocea, închizând ochii, așteptând să spună o poveste.
Poate am să mă întorc, sau poate nu, poate voi găsi în mine resurse să te iert, pentru că nu te-am iertat încă, poate îmi voi spune zilnic că trebuie să te iert, că numai dincolo de uitare și iertare se va face liniște în mine, poate deja te-am uitat când mă întorc, sau voi lupta iar cu mine ca de atâtea ori, poate voi reuși acum.
Te-am iubit! nu știu dacă sunt capabilă de lucruri mari, de fapte mărețe, de sacrificii înalte, sunt un om ca toți ceilalți și atât cât te-am iubit, mult, puțin, trecător, veșnic, vinovat, credul, copilărește, matur, te-am iubit pentru că tu ai fost tot ce-am găsit mai bun, mai pur în mine, atunci. Căutându-te în amintirile mele, am găsit atâtea gânduri bune, pe care altădată nu le aveam, și când scriam, am găsit atâtea cuvinte noi, pe care altădată nu le știam, mi-ai schimbat gândurile, mi-ai schimbat planurile, mi-ai schimbat visurile. M-ai schimbat și a fost suficient cât să umple o inimă de om. Dacă Dumnezeu m-ar întoarce cu ani înapoi, aș alege tot să te iubesc, poate aș schimba altceva, poate aș alege să nu-ți spun nimic, ca tu să nu poți râde de mine, sau poate dacă te-aș iubi la fel de puțin egoist, fără să mă gândesc deloc la mine, doar la tine, nepăsându-mi de râsul tău, aș alege să-ți spun mai din timp, ca tu să poți lua mai devreme în fiecare zi câte o zi. Te-am iubit. Nu am știut niciodată pentru cât timp, pentru o zi, sau pentru o viață, sau poate și dincolo de viață. Dar te-am iubit atât de mult că ți-aș fi putut umple singurătatea, golul, veșnicia.
Și dacă am să mă întorc și dacă nu am să mă întorc, vorbește cu mine. Am să te aud…
Sunt vinovată, oameni, condamnați-mă! Tu, Doamne, iartă-mă, sunt vinovată! Iartă cu puterea ta, Doamne, îndrăgostiții lumii, vinovații de iubire interzisă, pătimașii și smintiții lumii, între care cel dintâi sunt eu!