Am fost bărbatul dorit de multe femei, am fost râvnit de femei măritate și nemăritate, căutat, curtat, flatat, uneori hărțuit, iar eu, acum sunt o simplă piesă de șah pe tabla unui destin care-și râde de mine. Ea, femeia plecată pentru totdeauna, m-a legat cu ochi albaștri, m-a legat cu fire blonde de gât, de inimă, de mâini, i-am pus sufletul la picioare, nu mi-a mai trebuit nicio altă femeie. Mi-ajungea ea. Mă întărea, mă subjuga, mă slăbea. Eram al ei pentru totdeauna. Femeile din jur n-aveau nicio șansă, comparația cu ochi albaștri și cu cosițe blonde de Ileană Cosânzeană, comparația cu sensibilitatea și cu tăria ei, le micșora, nu le vedeam. Mă măguleau, mă făceau să mă simt bine, dar inima mea era ocupată. Aventura o excludeam din viața mea, dar îmi plăcea să mă joc. Le întărâtam, le provocam, le dădeam speranțe, da, mă jucam, îmi plăcea joaca, flirtul. Știau că sunt căsătorit, că privesc legătura căsătoriei ca pe ceva sfânt, dar scopul lor final nu eram eu sau inima mea, nu voiau să cucerească inima mea, sau voiau s-o cucerească trecând prin așternuturi, voiau trupul, apoi inima. Se transformau ele pe ele, își doreau o transformare care să mă ademenească, din femei se prefăceau ispite, le observam, le urmăream metamorfoza, parfum, din ce în ce mai mult parfum, sâni din ce în ce mai dezgoliți, picioare aruncate dezinvolt unul peste celălalt, cât să descopere coapsele cât mai mult, cât să cheme, cât să provoace. Le priveam dezgolirea, mă incitau, dar nu le voiam. Voiam doar joaca. Acasă aveam ceea ce-mi doream. Urma presiunea, forțau, unele au încercat să intre cu bocancii peste viața mea frumoasă, eram vinovat, știam, telefoane primite zi și noapte, mesaje, rugăminți, amenințări, uneori renunțări, alteori blesteme. Joaca devenea câteodată periculoasă. Ochii mei albaștri știau, mă cunoșteau, dar vedeam umbrele din ei. Îmi promiteam cumințirea, fuga de ispită, viață fără nori. Blestemul m-a lovit într-o zi. Ochii albaștri au plecat pentru totdeauna, am luptat, i-am rugat să lupte, au luptat pentru mine, dar au obosit. Într-o dimineață, s-au stins, luându-mi viața, sângele și un legământ în fața lui Dumnezeu. Nu am știut cum să trăiesc după asta. M-am aruncat între femei, jurământul nu era amenințat, nu iubeam niciuna, continuam joaca, încercam să uit, eram bătrân, voiam să mă conving că sunt bătrân, mă simțeam la capăt de viață, nu căutam tinerețea, nu voiam vlagă nouă, voiam sfârșitul. Nu știam unde să-l caut. M-aș fi aruncat cu tot sufletul în brațele lui, doar să ajung lângă ochii mei albaștri. M-am târât ani de zile, m-am întins pe pământ și alunecam, mă sfârșeam, dar sfârșeala mă înșela cum înșelam eu femeile, se oprea la un moment dat, nu mă ducea până la final. Am ajuns la un moment dat la o împăcare cu mine, nu la echilibru, la o oarecare liniște, la acea liniște în care nu mai aștepți nimic, nu mai cauți nimic, trăiești pentru că nu ai încotro, mănânci, te îmbraci, te duci la lucru, te întorci în casa goală, la nesfârșit, din inerție. Acceptam inerția, era ținta pe care o căutasem de ani. Puteam să o duc până la capăt așa, îmi doream să se sfârșească așa. Dar soarta îmi pregătea altceva!

Spune-ți părerea

comments