Cred că tot ce am avut vreodată de la Tu,Dor a fost o interpretare greșită a mea, totul, eu am interpretat privirea lui, eu am interpretat atingerea lui, eu am interpretat mângâierea și cuvintele lui. Am fost doar o curiozitate. A fost doar o curiozitate, sau un vis.
Aș vrea să merg, să mă ridic și să pot păși, aș vrea să mă ridic din pat dimineața ca până acum, să mă îmbrac gândindu-mă cum i-ar plăcea lui să mă vadă azi, să-mi dau parfum pe piele și să cred că el mi-l absoarbe cu nesaț, să cred că privirea lui urmează cum curge strop de sudoare din păr, printre sânii mei.
Nu mai știu ce vreau și nu mai știu ce simt. Mă doare totul, mă doare corpul, mă doare inima, îmi tremură mâinile și aș vrea să am puterea să îmi spun că este totul în regulă, dar nu este, am pământul sub picioare și totuși fuge, se învârtește mai repede ca mine, este liniște, respir adânc, ideile, gândurile aleargă, nu le pot opri, pulsul este rapid, tensiunea este mare.
Sunt singură și mă apasă singurătatea. Am întins mâna în speranța că voi găsi un obraz să îl ating, strâng din dinți, aș vrea să mușc cireșe prinse de urechi, deschid ochii crezând că voi găsi ochi în care să mă văd, mă lovesc de lumea din jur, de tot ce este real, de un real de care am vrut să fug, încerc să-mi sprijin capul de o altă tâmplă, dar cad în gol, dau doar de mine, mă împiedic de mine, lupt, mă zbat așa cum am promis de la primul țipăt dat universului, lupt deși trebuie să renunț, nu sunt în stare, nu pot să duc nici amintiri de ieri, nici planuri pentru mâine, doar castele de nisip de azi, iluzii.
Am făcut loc în inima mea, am înghesuit cu forța, l-am împachetat și l-am silit să intre în inima mea pe cine n-a vrut să fie acolo.
Și acum, încotro?
Mi-e dor de mâneca mamei de care vreau să mă agăț, mi-e dor de mâna ei pe care vreau să o prind, mi-e dor de clipele acelea de demult în care mă simțeam iubită, protejată, mi-e dor de lumea simplă și clară a copilăriei, de grijile mărunte pe care le credeam drame, dar și de acestea se ocupa până la urmă cineva, mi-e dor de o laudă, de o bătaie pe umăr, de o încurajare și nu înțeleg de ce alergăm așa să creștem, de ce fugim de copilărie, de ce dorim cu ardoare maturizarea, dramele adevărate de care nu ne putem ocupa decât noi, noi și numai noi. Copil, visam mereu cum este să fii mare, iar acum revin cu inima la poveștile spuse de tata, la imaginea lui caraghioasă când încerca să-și schimbe vocea după personaje, îmi pare rău că nu mai pot trăi din povești, mi-e dor de umărul lui masiv peste care aș vrea să privesc departe, în zare, cu încredere și siguranță.
Încotro? Cu cine? Cum? Parcă s-a stins un foc în mine, s-a dus ceva ce nu mai pot să am, ceva ce nu poate fi cucerit, ceva pentru care nu se luptă, ceva ce trebuie să existe natural, firesc.
Tresar, sună telefonul. Cu stupoare văd pe ecran numele lui. Vocea îi este neutră, voit rece, doar am fugit de el, tace, nu are ce-mi spune, o fi vrut să-mi dea de înțeles cumva că azi s-a gândit la mine? Râde. Te rog, nu râde, te rog nu azi, te rog, să nu aud eu râsul tău! Inima se strânge ca întotdeauna când râsul lui ajunge la ea și fuge într-un colț, se ascunde speriată, știe că va urma iar o luptă: eu cu inima mea. De ce mă suni, Tu,Dor? De ce râzi, Tu,Dor? De ce acum când aruncam o verighetă ce n-o aveam? Când pusesem în sicriu de catifea și sărut, și îmbrățișare, și atingere, și degetele mele umblând prin părul tău, și iubirea mea ce o voiam stinsă, sau o voiam aprinsă, Dumnezeule, ridică-mă și dă cu mine de pământ să mă trezesc, să ies din slăbiciunea clipei. De ce mă suni? Este gândul tău de azi către mine? Parcă îmi recapăt reperele, respir din nou regulat, pulsul scade, nu mai alerg, este liniște și este tulburare. Iar îmi urăsc inima, apoi o iubesc și urăsc rațiunea mea ce mă trage de mânecă, caut rațiunea, apoi o alung, trântesc cu mine de pământ, dau cu inima de toți pereții, arunc rațiunea pe geam. Aleg inima. Nu, ea mă alege și mă târăște după ea.