Se simte de peste tot, din aer, din pământ, din cer că vine primăvara. Oamenii o așteaptă, dacă după o zi de soare vine o zi închisă, dezamăgiți bombăne, dar în sinea lor știu că iarna s-a terminat, sunt doar urme rămase, rătăcite de vânt, târâte de curenți, sau doar crâmpeie din iarna viitoare, avangardă a ceea ce va fi peste alte nouă luni, să știm, să nu uităm.
Stau în Macondo, pe banca mea, răsfățată de o adiere ușoară, deja haina groasă am lăsat-o pentru alte vremuri, beau cafeaua cu lapte, inele de fum se răsucesc și se amestecă printre nori, șoptesc ușor o melodie cu care am alunecat aseară în somn, teiul meu mă îngână, castanii freamătă la ison pe ritmul meu, în bătaia vântului, banca mă leagănă. Este bine, mă simt bine, primăvara a venit tiptil, făr să o chem, chiar mi-era teamă de ea, mi-era teamă că inima mea nu este complet dezghețată și nu e pregătită pentru zile senine. Ce mi-aș putea dori? Fericire? Nu am definită încă foarte clar noțiunea, dar cred că fericirea n-o poți dori, este ceva în interiorul nostru, o alegere pe care o faci în fiecare dimineață, când te trezești. Este adevărat că o chemi, ți-o propui, ți-o induci chiar și vine o mână și parcă ți-o fură, o privire de gheață, o ocolire, o masă la care vezi un bărbat și o femeie vorbind, poate flirtând, poate tatonându-se, cunoscându-se, dându-te la o parte. Cred că nu există fericirea ca un întreg, există clipe, bucățele, stropi și din păcate cred că nu putem strânge strop cu strop să adunăm întregul, dar dacă astfel de clipe, cineva nu le-a trăit niciodată, poate că nu a căutat unde trebuie.
Nu, odată cu primăvara eu vreau să visez, vreau lumea mea de povești, da, chiar lumea mea cu castele de nisip, lumea mea în care eu construiesc casă pe malul mării pentru Tu,Dor, casă sub soare, sub cer curat, casă cu grădini, cu mușcate la geam, lumea mea în care Tu,Dor nu vine și cu un singur gest dărâmă ceea ce am clădit eu. Și dacă vine, mă zidesc între pereții calzi, și orice ridic eu noaptea, în vis, el nu poate dărâma ziua, la lumina realității. Îmi doresc magie.
Oameni buni, copii frumoși, Tu,Dor, hai puneți capul pe genunchii mei, doar stați cu ochii închiși și ascultați.
Magia este ceva ce-ți apare noaptea în vis, și apoi în altă noapte și iar și iar, ceva ce nu poți descrie, și dimineața pleci în căutarea a ceea ce ai visat, uneori nici nu-ți dai seama că încerci să găsești ceva și cauți, și cauți, câteodată găsești, de multe ori, nu găsești, dar continui să cauți.
Magie era când eram copii și când la noi în curte la Gorj, în preajma Crăciunului, se topea zăpada și tataia se ducea pe marginea căii ferate, lua zăpadă în roabă și venea cu ea în curte, acolo unde se topise mult prea devreme sub tropăielile noastre și noi chiar credeam că din toată lumea, numai la noi în curte a nins iar.
Magie este când un adult trecut prin viață, prin dureri, prin încercări, continuă să-l aștepte pe moș Crăciun, nu-l împiedică vorbele, nu-l dezamăgesc zvonurile, nu ascultă oameni cu suflet îmbătrânit din vreme.
Magie este când mergi pe zăpadă, în fața ta nu se vede nimeni și totuși înaintea ta apar pe zăpadă urme de pași, tu te oprești, pașii se opresc, pornești, pornesc și urmele în fața ta, este un înger care lasă urme în zăpadă și tu crezi asta, ești fericit.
Magie este când pe stradă, te plimbi, ești trist sau poate doar obosit, tracasat de treburile zilnice, poate puțin plictisit și cineva, trecând pe lângă tine, îți zâmbește și zâmbetul acela simți că înseamnă ceva, că-ți aduce bine, sau magie este când un copil străin, de pe stradă, ridică mâna și te apucă, râde strâmb și știrb la tine și nu știi cum, oboseala dispare, trăiești și vrei să trăiești, zâmbetul copilului te emoționează și nu știi dacă trebuie să plângi sau să râzi, râzi, dar în ochi ai lacrimi, trăiești în același timp și bucurie și emoție, te simți ca acadeaua de-o strânge știrbul mic între buze!
Magie este când aștepți, este emoția așteptării, este când te simți liber și ai încredere în tine, când cineva trebuie să vină, genunchii tremură, palmele transpiră, obrajii ard. Și vine.
Magie este natura, este fluturele oprit din zbor pe o petală, este stropul de rouă care se scurge pe pământ, este pisica leneșă tolănită la soare, este calul priponit la marginea câmpului, este un copac bătrân, lăsat într-o parte de greutatea anilor și sub crengile căzute un câine la fel de bătrân se ascunde de arșiță.
Magie este atunci când greșești și vrei să fii iertat, despre lacrimi nespuse, plânse în singurătate, fără curajul mărturisirii, unii nu te iartă, alții te ceartă, dar deja te-au iertat și este atunci când cineva ți-a greșit și l-ai iertat, uneori, acela nu are nevoie de iertarea ta, te ignoră și magia dispare, apare fața urâtă a poveștii, zmeul care bea apă vie în încercarea de a-l răpune pe Făt Frumos, dureri pe care nu poți să le ocolești, respirații îngreunate, goliciune, van, purgatoriu, sfârșit! dar Făt Frumos este întotdeauna cel bun și în povești, binele învinge și magia este câștigul din pierdere, câștigul din durere, zâmbetul de după durere.
Magie este când nu ți-e frică de nimic, ai visat urât, și ce-i? Nu ți-e teamă, când ești singur, când nimeni nu vrea să fie lângă tine, când nimeni nu te susține, frica te cuprinde, te învăluie, nu scapi, te înhață, magie este când vine o putere de sus, îți încordezi tot corpul și arunci frica, o scuturi de pe tine, a venit dragostea, te-a cuprins și frica nu mai apare, îți dă drumul, nu te mai simți atacat și nu te mai ține strâns, a venit dragostea și magia dragostei te mângâie, te încălzește, dragostea dă totul şi nu pretinde nimic, este atât de multă magie în dragoste, magia este despre oameni care nu se tem de nimic și nu se tem nici să sufere, da, magia este și despre mine, despre fiecare dintre noi, despre voi toți!
(Va continua, stați cu ochii închiși, visați!)