Inimă de izbeliște!

M-am întors la institut. Am stat împietrită pe banca mea, în lipsa mea au dat fire de iarbă, m-a mângâiat teiul, m-au salutat castanii. Banca a scârțâit voioasă când m-am așezat. Am savurat dimineața cu cafea fierbinte, este frig încă, aburi se ridică din cutia caldă, vălătuci spre cer, dar îi urmăresc absentă, cu gândul plecat hai-hui.

Am lucrat toată ziua liniștită, nu m-am întors niciodată când ușa s-a deschis, da, știu, la un moment dat a intrat Tu,Dor, i-am văzut umbra pe geam, s-a uitat spre masa mea, i-am auzit vocea, dar nu m-am întors. Este luni, trebuia să tragem niște concluzii pentru studiu, dar nu m-am dus. Nici el nu m-a chemat. L-am ocolit, când ieșeam din laborator și îi auzeam vocea, mă întorceam din drum, nu simt nimic, nici teamă, inima mea e catatonică doar că nu vreau să-mi stea în cale. Nu-l vreau lângă mine, în jurul lui văd doar pancarde uriașe pe care scrie: ”Atenție! Cad pietre!”. Nu vreau ca pietrele să mă lovească iar. Mi-a fost de ajuns taifunul ce m-a învârtit, m-a ridicat în aer și mi-a dat drumul brusc, lăsându-mă schilodită. Nu i-am cerut nimic, nu am vrut nimic de la el, ce aș fi putut cere, există vreun drept al celui mângâiat, al celui luat în brațe, al celui sărutat? Sărutul nu e o promisiune, nu pentru el, nu pentru toți, este doar o pecete peste un legământ. Dar legământul este atât de ades călcat. Niciun cuvânt nu mi-a spus vreodată, doar acelea pe care sărutându-mă, le-a acoperit, i-a fost teamă să nu le aud. Altele nu mi-a spus, le-a păstrat pentru el, egoist, necurajos, laș, speriat de implicare, temător poate și de sentimente.

Nu mi-e bine! Sau cine știe ce mai înseamnă bine și rău ca stare. La un moment dat, un coleg m-a bătut ușor pe umăr, am tresărit violent, s-a uitat la mine mirat: ”Vezi, Taina, că te așteaptă profesorul Ineu!” Am dat din cap, dar am continuat să lucrez, absentă, mecanic, deja nu mă mai puteam concentra, aș fi vrut să nu mă cheme, sau aș fi vrut să mă cheme, nu mă puteam gândi la nimic, mă oprisem din gândit şi priveam în jur. Doar priveam, nimic nu se lega, nimic nu rămânea, totul era volatil, o colegă se tunsese scurt, cineva vorbea la telefon, șefa comenta greşelile dintr-un raport, un coleg vizat se justifica cu voce tare, eram în mijlocul unei mase de oameni, într-o învălmăşeală, într-un vacarm, colegii mei, nişte străini dintr-o cu totul altă lume, dintr-o cu totul altă viaţă, care discutau în şoaptă sau cu voce tare, despre lucruri dintr-un univers paralel. Eu tăceam, eram singura care tăcea, nici măcar nu puteam deschide gura, cineva  mă întreba ceva şi nu puteam să-i răspund, îi spunea apoi altcuiva, nu știu cui, că mi-e rău, dar nu-mi era rău, eram paralizată de frig, gândurile îmi atârnau ca pietrele în stomac, în mintea mea, era haos, mă blocasem pe gândul că mă trebuia să mă duc la el, simţeam doar frigul ca o greutate pe care n-o mai puteam duce. Deschide-te pământ și ia-mă în adâncul tău, deschide-te cer și ridică-mă, aprinde-te foc din mine și arde-mă până la os, ziduri, acoperiți-mă ca pe Ană a unui Manole din neant. ”Du-te!”, mi-a spus o voce şi atunci, cu un efort extrem m-am dezlipit din realitate, din irealitate, am fugit de toţi. În fața ușii lui stăteau adunate şi frigul, şi frica, şi masa aceea la care stăteau ei doi vorbind, şi privirea lui de gheaţă, și teama de a intra la el, dorința de a fugi definitiv și toate sentimentele mele râdeau, se uitau spre mine, mă arătau cu degetul şi îşi priveau cu atâta satisfacţie opera, eu, paralizată de frig și frică. M-am întors și am fugit! Undeva poate găsesc un loc unde el să nu ajungă. Doar inima să-mi las de izbeliște pe drum!

Spune-ți părerea

comments

12 comentarii


  1. Iubirea e un lucru foarte mare, e mai mult decat o stare, e si vis dar si visare si este un sentiment unic la fiecare. E si spor(t), daca ajungi la alergare 😉

    Răspunde

    1. Daniel, olteanul s-a născut poet! Mă luași de dimineață, mă făcuși să răd. Vezi, ca olteanul.

      Răspunde

    1. Dacă dragostea n-ar scârțâi, dacă ar fi de ambele părți, la fiecare dintre noi mă refer, dialogul nostru cu ea ar curge lin, ca o apă de izvor pornit din cușma unui deal cuminte.

      Răspunde

  2. Când te-a apucat dragoste, ești izbit de toate stările posibile. Ai în tine un impuls atât de puternic încât același sentiment te poate face mai puternic sau te poate reduce la cel mai infim organism unicelular.

    Important este să prețuim toate momentele, în felul acesta obținem înțelepciune pentru a ne învăța copii, nepoții și cei care cu respect, ne cer sfatul.

    Răspunde

    1. Ce bine ar fi să dai și să primești sfaturi când ești redus la organism unicelular. Să existe cărți de ieșire din criză, sau de evadare din aceste fel de dragoste!

      Răspunde

    1. Ai dreptate, Eddie, fără momente de gol, nu le-am simți pe cele de plin, fără frig, nu am binecuvânta căldura, fără inimă, n=am simți viața, fără durere, n-ar fi iubirea întreagă, călită!

      Răspunde

    1. Așa am aflat despre tine, o să ne cunoaștem mai bine, de acum și poate zilele or să fie mai frumoase!

      Răspunde

  3. Între extaz și agonie există uneori o cale atât de scurtă…și e foarte greu să-ți găsești echilibrul interior, este exact ca mersul pe sârmă între două vârfuri de munte, undeva pe la peste 3000 de metri înălțime…

    Răspunde

    1. Asta facem de fapt, de nenumărate ori în viață, ne aruncăm cu capul înainte pe o frânghie suspendată, dar și dacă n-am face-o, dacă am trăi echilibrați pe pământ, rigizi, uniformi, am regreta și la sfârșitul vieții, ne-am întreba: de fapt, asta a fost viața? Ei și?!

      Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.