Oamenii fac în viaţă tot felul de alegeri. Unii aleg să-şi urmeze viaţa fără compromisuri, alţii aleg drumul plin cu suişuri al ipocriziei și fățărniciei, al minciunii, dar în momentul în care au mai mare nevoie, începe coborâşul, alţii aleg frica, unii aleg să fie curajoşi în orice moment, deşi inima le este extrem de speriată, unii aleg să nu facă alegeri şi este şi asta o alegere, lasă viaţa să continue aşa cum a fost şi până acum, din obişnuinţă, din teamă, din confort, sau din lene. Unii riscă în alegeri, cred că riscând odată aleg calea uşoară, dar de multe ori, fără să ştie, aleg greul. Unele alegeri sunt dureros de importante şi ne marchează viaţa, altele sunt mărunte, dar uneori şi urmarea acestora o simţim în timp. Creștem, ne scimbăm, ne maturizăm şi îmbătrânim mai devreme sau mai târziu din alegerile făcute, dar ziua pe care o aşteptăm, ziua miracolelor în numele căreia facem unele alegeri, nu vine uneori niciodată. Unele alegeri, ne dărâmă, aşteptăm ziua rezultatului, dar uităm că nu suntem singuri şi că în alegerile noastre sunt implicaţi şi alţii, participanţi activi sau pasivi ai vieţii noastre, altele ne ard şi flacăra din noi se stinge pentru totdeauna. Unele alegeri le facem conştient, cu o conştienţă ostentativă, parcă apăsăm pe un buton să ne vadă lumea că am ales, strigăm că am ales, ne urlăm alegerea, altele le facem inconştient, în fiecare zi, impulsiv, nepotrivit şi toate formează realitatea uneori crudă în care trăim fiecare. Câteodată nici nu ştim să ne asumăm rezultatul alegerilor noastre, vinovatul este întotdeauna altul din jur, Dumnezeu sau viaţa în general că nu ne pune pe tavă rezolvări simple, banale, facile ale tuturor problemelor noastre. Uităm însă că nu suntem decât oameni şi trecerea noastră prin viaţă, clipa asta de iluzie de dinaintea morţii este scurtă şi asta, chiar dacă ne credem puternici, ne face slabi, vulnerabili, fragili, ne temem de alte alegeri, ne temem să iubim sau să fim iubiţi şi uneori credem că nu merităm. Rezultatul alegerilor de până acum ne-a făcut să credem că nu merităm fericirea, nu ştiu, poate deprecierea unora, dezamăgirea ne face să credem că suntem neînsemnaţi, mărunţi pentru cei din jur. Urmează bătrâneţea, crudă, umilitoare, uneori însingurată când cel mai greu este să trăim cu alegerile noastre, cu regretele şi vine şi clipa când nu mai putem alege.
De-a lungul vieţii, am fost la răspântie de nenumărate ori. Când am avut de ales între a pleca la Bucureşti, la Filologie, (voiam să fiu critic literar, scriitor de renume, Doamna Bucă, celebra doamnă de română, exigentă, dură, cinică, îmi prezisese într-un moment de slăbiciune o carieră în scris, când i-am citit compunerea mea de 8 martie, despre mama, a lăcrimat în faţa întregii clase), am ales să-mi ascult părinţii. Le era teamă de Filologie, voiau ceva care să mă aducă cu picioarele pe pământ, ceva logic, ceva exact şi am ales medicina, deşi în sinea mea ştiam că o să-mi fie milă de fiecare pacient pe care l-aş fi putut avea şi am ales să nu iau la medicină, am ales să le dau durerea asta părinţilor mei şi am ales chimia, o ştiinţă care mă aducea, credeau ei mai aproape de lumea reală. Şi apoi, am avut de ales între o carieră şi a crește copii şi am ales copiii, apoi am ales să le fiu prietenă, să vorbesc cu ei fiecare pas al lor, să-i ajut în alegerile lor ulterioare, am ales să ajut flacăra din ei să ardă şi asta să le menţină energia din ei, forţa lor vitală, pentru că, cu cât flacăra din ei este mai mică, cu atât sunt mai vulnerabili şi am ales să-i învăţ să fie puternici, atât cât pot eu să o fac, până la momentul în care pot să o fac, am ales să le pun aripi, nu să-i transform în râme şi am promis lumii în care m-am născut, că ei vor zbura, nu se vor târî…
Într-un alt moment de răscruce, am ales să iubesc, cumplit moment, incert, în ceaţă, în pâcla ultimilor ani, nici nu ştiu momentul exact, sau îl știu foarte bine, am ales să nu lupt cu mine, am ales să mă las dusă de val, am ales să iubesc şi omul de lângă mine şi Dumnezeu mi-e martor că îl iubesc atât cât pot eu iubi pe cineva care mi-a adus ani de zile şi soare şi nori, dar am ales să iubesc şi pe altcineva. Dureros moment. Am crezut că alegerea mea îmi dă aerul de care are nevoie orice flacără să supravieţuiască, am crezut că aleg să trăiesc. Şi într-un alt moment, am înţeles că atunci când sunt cu Andrei, El, iubitul meu, flacăra mea, omul pe care alesesem să îl iubesc poate în clipe de slăbiciune, este peste tot în jurul meu, este în visele mele, în fericirile mele, în durerile şi dezamăgirile mele, iar atunci când eram cu el, la institut, Andrei nu mai era lângă mine. M-am speriat, dar am ales să îl iubesc în continuare. Uneori, când spaima şi deruta creştea în mine, alegeam să fug, să mă lupt cu mine şi luptam, dar el, exact atunci alegea să vină să vorbească cu mine, alegea să mă ia în braţe, odată a ales să mă cheme lângă el şi a avut şi atunci de ales şi a ales să mă ia în braţe şi să mă sărute şi eu am ales să mă las în braţele lui. Nu mi-a trecut nicio secundă prin cap că pot să aleg să ucid această dragoste, au fost momente când puteam să o fac, dar timpul a trecut şi am înţeles, alt moment cumplit, că nu mai pot alege, că alegerea trebuia făcută demult şi era deja prea târziu. Nu am mai avut altceva de făcut decât să aleg să mă ascund în spatele unui zâmbet fals, a unei măşti forţate.
Acum aleg să mă uit pe geamul casei, aleg să închid ochii şi să îmi imaginez că afară este soare, dar nu este, ninge şi este mohorât, s-a format o zloată peste tot, eu aleg să ies din ea, dar nu pot. Şi mă întreb: acum încotro?