Şi acum altă alegere. Plec? Rămân? Lucrurile au înaintat așa cum nu mă așteptam. Chemarea lui și apoi sărutul acela au fost frunze verzi în mijlocul unei câmpii arse. O creangă înflorită într-un copac lovit de trăsnet. Primul ghiocel ițit din zăpadă. Aș vrea să plec din preajma lui, mi-e teamă, aș vrea să-mi dau demisia din aerul pe care-l respiră, aș vrea și să rămân. Nu mă interesează să plec la mai bine, aici este cuibul meu, nu numai casa mea, ci şi serviciul meu, aici este cuibul meu făcut cu rămurele, cu cioburi de geam, cu cioburi de oglinzi, cu cărămizi cărate în spate, cu prietenii, cu iubiri. Nu este nicăieri mai bine. Plecarea are un preţ, rămânerea are şi ea un preţ, poate dureros. Şi dacă voi pleca, voi fi departe, voi rupe din mine, voi pleca doar cu jumătate din mine, doar cu o aripă, doar cu jumătate din inimă. Nu am alte piedici, doar una: Tu,Dor! Și dragul meu când am venit cu inima deschisă către tine, după vacanță, am crezut că vom împărți un secret. Apoi am înțeles că secretul e doar al meu. Tu îl uitasei. M-am gândit să plec definitiv. Şi am sperat că tu, TU al meu, vei veni şi îmi vei spune să nu plec, dar mi-ai spus să plec, să mă gândesc la carieră şi să plec şi acum, în faţa ta s-a rupt ceva în mine, s-a spart şi nu ştiu dacă pot să cârpesc inima mea din bucăţi.
Tu,Dor, ai în jurul tău oameni, prieteni, familie, toţi ţin la tine, toţi îţi poartă grija, asta este asemănarea dintre noi. Şi eu am în jurul meu oameni cărora le pasă de mine, dar aici, când eşti la institut, pe o rază de mulţi kilometri în jurul tău, nu este decât o singură persoană, una singură, căreia îi pasă de tine. Aceea sunt eu, în rest eşti singur şi eu ştiu mai bine ca tine asta. Şi asta este deosebirea dintre noi doi, când sunt la institut, pe o rază de mulţi kilometri în jur, eu nu am pe nimeni şi nu mă refer la cineva care să mă pună pe studii, nu mă interesează asta. Tu ştii că nu eşti singur, ai simţit-o prin fiecare por al meu, ai ştiut-o şi când nu mă uitam la tine, ai ştiut-o şi când erai departe, acasă, ai simţit-o în fiecare cuvânt al meu, în fiecare chemare, în fiecare apropiere şi ai ştiut-o şi atunci când am încercat depărtarea de tine. Eu am fost singură. Am încercat după sărutul tău să obţin un cuvânt de la tine, am încercat să nu mă mai simt a nimănui. M-am îndrăgostit de un bărbat pe care îl cunoşteam pe măsură ce dragostea creştea, nu l-am cunoscut de la început, mi-am imaginat că îl cunosc, dar detalii din felul lui de-a fi, le-am primit pe parcurs, le-am zâmbit, le-am deschis uşa, le-am invitat în casa din sufletul meu, şi le-am acceptat în inima mea, lângă celelalte bucăţi din tine. Am greşit? Dacă da, iartă-mă!
Probabil că voi pleca! Secretele te fac să te simţi singur şi eu mă simt mult prea singură. Cât timp am împărţit secretul meu cu tine, a fost bine, a fost soare, eu nu am mai avut vârsta pe care o am, crede-mă, ascultă-mă, am avut 18 ani, nu! am avut 16 ani, am avut anii aceia când crezi că orice se poate, am crezut ca niciodată în mine şi am crezut în tine, dar este timpul pentru o altă alegere, este timpul să cobor cu picioarele pe pământ, este timpul să am anii pe care îi am. Când într-o dimineaţă, m-am trezit şi dorul meu m-a dus la tine, îmi aduc aminte, am zâmbit, eram singură acasă, m-am ridicat, te căutam în jur, şi te-am găsit. Mirosea atât de „a tine” în jurul meu şi ţi-am şoptit: ”Auzi, tu de aici, nu mai pleci!”
Şi în altă zi, ţi-am recitat o poezie a lui Nichita Stănescu:
„Spune-mi, dacă te-aş prinde într-o zi,
Şi ţi-aş săruta talpa piciorului
Nu-i aşa că ai schiopăta puţin după aceea,
De teamă să nu-mi striveşti sărutul?”
Şi chiar ai şchiopătat puţin după aceea, te-am văzut, te-ai plâns că te doare spatele, te frecai puţin nervos, dar te durea talpa piciorului, te fereai să nu-mi striveşti sărutul.
Dragul meu, Tu,Dorul meu, iremediabilul meu, de la tine am învăţat multe, tu m-ai făcut să încerc să fiu altfel, să fiu altfel nu pentru toţi, doar pentru tine, să mă vezi tu altfel, tu m-ai schimbat, am amprenta ta pusă pe tot restul vieţii mele şi acum tot ce am de la tine, trebuie să le adun într-o valiză, să le sui într-un camion alături de toată viaţa mea şi să plec. Altă alegere, grea alegere!
Sunt la tine în birou, tot ce-am scris acum, am scris ştiind că tu eşti aici, din când în când îmi dictezi din instalații presiuni, temperaturi, ești foarte serios, încruntat să nu greșești, mai vorbeşti cu mine, mai pleci, mă întrerup, te privesc, te ascult, când te întorci spre mine îmi plec ochii să nu vezi ce știu eu, este greu. Intră cineva, mă întreabă, vorbeşte foarte mult, mă oboseşte, mă uit, dau din cap, nu ştiu nimic din ce spune. Închid ceea ce scriu când te apropii, apoi, închid laptopul și plec. „Ne vedem mâine!” spui şi te întorci, închid ușa ușor, rămâne doar o dâră de parfum şi o cicatrice….
Probabil că voi pleca, voi încerca, nu pentru cariera mea, pentru tine, pentru mine, pentru că trebuie să aleg. Aici nu cred că mai am ceva de făcut, am încercat, dacă am reuşit, este bine, dacă nu, am încercat. Dar ascultă-mă, tu, aici, al cui rămâi? Când intri la mine în laborator, nu ştiu pentru cine intri, nu ştiu cu cine ai treabă, dar intri şi este de ajuns, zâmbeşte sufletul meu odată cu zâmbetul tău şi eu închid ochii şi îmi imaginez că intri pentru mine, visez că şi dacă vorbeşti cu altcineva, pe mine mă cauţi, intri şi eşti copilul meu frumos, şi eşti atât de TU şi eu ştiu, şi tu ştii ce ştiu eu, şi eu ştiu ce ştii tu…
Să nu pleci din inima mea, auzi? Să nu mă obligi să închid uşa în urma ta, eşti fărâmă din mine, să intri la mine în laborator până voi pleca, dacă voi pleca, să te prefaci că mă cauţi, auzi? Şi când apele tale sunt liniştite, să vii să mă îmbrăţişezi, te las, îţi promit că nu te alung şi nu-ţi voi pune întrebări şi seara, când somnul nu vrea să vină, ia-mă cu tine în visele tale, îţi spun, o să fie vise frumoase, o să dormi liniştit, nu sunt un coşmar, sunt doar un vis, dar să nu pleci tu, şi când va veni timpul, voi pleca eu….