Uneori mă trezea dorul de Andrei și credeam că îl voi putea ierta și nu numai din teama zilei de mâine, din teama de suferință și singurătate, credeam că îl voi ierta definitiv, fără să mai dezgrop lucruri urâte, fără isterii, gelozii, dar plecarea lui m-a devastat, a urmat îndoiala, nesiguranța, dacă cineva îmi spunea că sunt frumoasă, credeam că mă minte, fugeam, mă ascundeam, am plecat la București crezând, sperând nebunește să uit, să o iau de la capăt, nu mai știam nici dacă iubirea îi fusese vreodată mare, nu mai credeam în nimic.
M-aș fi vrut bătrână, aproape de sfârșit, să trec peste etape, să ard anii, să știu totul, să nu mai trebuiască să aleg, m-am tuns scurt, nu ieșeam din blugi, în sinea mea, eram călugăr deja, mă simțeam slută, sau nu mă simțeam. În mine sentimentele doar se stingeau, pâlpâiau și mureau, altele noi nu mai puteau apărea, nu dădeam voie, nu le permiteam și se stingeau dureros, luptându-se parcă să le mai las să supraviețuiască, să mai trăiască o zi, o oră, ca efemeridele, se zbăteau și într-un final mureau. Altele noi nu aveau voie să se nască.
Respingeam orice apropiere, nici nu credeam în simpatia apropierii, eram singură și bărbații trebuie să încerce, nu-i așa? Dar nu cu mine, la câți am trântit ușa în nas, pe câți i-am alungat, de câți am râs, i-am luat peste picior fiind convinsă că ei mă iau înainte de toate, din diverse pariuri, peste picior. A trebuit să apară un bărbat frumos, perfect, Tu,Dorule am crezut că voi însemna ceva pentru tine, nu fizic și eu am legăminte pe care trebuie să le țin, de la legământul dat lui Andrei la început, dar îți simțeam simpatia, atracția, plăcerea de a sta lângă mine și am confundat totul cu altceva, mult mai profund, dar și așa, a trebuit să mă placă un astfel de bărbat perfect, ca să mă văd din nou, ca să mă apreciez, ca să mă iubesc din nou, poate că a fost un scop în asta, să-mi recapăt încrederea, să alung îndoiala. O perioadă nu m-am mai văzut prin lentile deformate și nici îndoielile nu mai erau așa acute, a început din nou să înflorească liliacul, din florării, alegeam liliac, mult liliac alb, numai un astfel de bărbat putea să-mi redea încrederea și ai făcut-o doar zâmbind, inocent, bărbat cu părul negru brăzdat de șuvițe de argint, zâmbind ca un copil, cum să nu mă îndrăgostesc? M-am văzut frumoasă, m-am văzut bună, m-am închipuit schimbând lumea din jurul meu, eram uluită de ceea ce se întâmplă, eram uluită de mine, dar eram uluită de tine, parcă sâmburul acela de iubire era în mine, tu doar l-ai udat și mugurii au apărut, te-am iubit liber, necondiționat, cu emoții, îmi tremurau genunchii când apăreai, priveam senină în ochii tăi, dependentă de privirea ta, îmi dădeai siguranță, sentimentul acesta pe care nu-l simțisem de atâta timp, eram unică, pluteam, gândul că mâine te voi vedea mă încălzea, zburam, și credeam că zburăm împreună, din acest moment, nu am mai putut controla nimic, doar te așteptam, doar te iubeam, doar te adoram și nu voiam să schimb nimic la tine, îți înțelegeam trecutul, îți plângeam rănile, ți le-aș fi sărutat să-ți treacă, nu știu cum erai atunci când nu te cunoșteam, dar eu te iubeam pe tine cel de acum, transformat de tot ceea ce ți se întâmplase, fără să știi îți urmăream buzele, nasul, mâinile mari, bărbătești, dar delicate într-un fel, ți-am învățat ridurile, forma bărbiei, ți-am întins mâna fără să aștept un răspuns sau mâna ta întinsă, au fost momente în care probabil te-am rănit și am făcut-o copilărește, ca în liceu, vrând să te provoc la iubire, dar au fost momente în care m-ai rănit și tu, te-ai jucat, mi-ai ascuns adevărul până la capăt, te-am iubit și te-am urât, te voiam, dar mă temeam, îți aruncam cuvinte de ocară și apoi te alintam, ca pe un copil. Îți eram femeie, îți eram prunc…
Taina