Ție ți-e dor de mine Tu,Dorul? Brațelor tale le este dor de mine, așa cum brațele mele strigă după tine? Uneori pornesc prin aer, sălbatice după tine și nu te găsesc. Ți-e dor de buzele mele, Tu,Dorul iubit? Ai vrea să te atingă pe față, pe cicatricea de pe frunte, pe cicatricea de pe buză? Acolo unde buza mea a mușcat din a ta? Acolo unde sufletul tău a fost despicat de viață, ai vrea să te sărut? Să uiți? Inima să-ți pornească senină, să mă cuprindă, să nu-mi mai dea drumul.
Îți mai aduci aminte, Tu,Dorul meu? Era înainte de Crăciun și m-ai chemat, am lăsat orice aveam de gând să fac și am venit, așa cum aș veni de mii de ori de m-ai chema, cine m-ar fi putut opri, ce fulgi uriași ar fi putut să cadă, ca eu să nu vin? Ce ape ar fi putut să vină torent, ca eu să nu ajung? Ce tunuri s-ar fi așezat în cale, ce oaste mi-ar fi putut sta în cale, ca eu să nu răzbesc? Te-ai ridicat și nu ai avut curaj decât în brațe să mă iei și doar ușor ca o adiere, m-ai sărutat pe buze, blând, în treacăt și am vorbit, vrute și nevrute, eu altceva aș fi vrut să spun, tu altceva ai fi vrut să spui, dar ce se întâmpla atunci, ne năucea pe amândoi, ne amețea, apoi m-am ridicat, te-ai ridicat, mă doare încă amintirea, îmi simt sufletul plecat din mine, hălăduind aiurea, mă doare, dar gândul nu-l mai pot acum opri… și m-ai luat în brațe, strâns, brațele tale în jurul meu, erau brâu de stele, mă strângeau, îmi făceau mijloc de fecioară, Doamne, mă dor brațele tale și acum învăluindu-mă și m-ai sărutat pe toată fața, ploaie de stele pe fața mea și buzele s-au oprit cuminte pe gura mea, așteptai, atingeai, ai stat cuminte câteva secunde, apoi m-ai avut flămând, mai mult nici nu m-ai fi putut avea vreodată! Inima mi se oprește în loc și acum, mă doare, mă chircesc sub durerea amintirii și rar încerc să îmi aduc aminte, încercând să ocolesc durerea, dar acum n-o mai pot opri, pornește avalanșă prin sângele meu, buzele le simt arse, mijlocul îmi este iar cuprins de brâu și strânge, strânge, mai tare ca atunci, respirația mi se oprește în piept și nu mai vrea să alunece spre interior, mă sufoc de durere, de amintire, cad lacrimi amare, unde să te găsesc acum? Unde să te caut acum, în clipa asta, unde ești să mă cuprinzi, să mă apuci lacom ca atunci? Și dorul doare și carnea doare și gândul spre tine doare. Eram amețită, laboratorul tău, martor mut, mi-e dor de ciocolata ce ai împărțit-o înainte cu mine, Tu,Dore, mă doare! Am plecat pe străzi, năucă, îngrozită și fericită, aș fi vrut să strig: „Te iubesc Tu,Dorul! Te iubesc absurd și fără explicație! Te iubesc prostește! Te iubesc nefiresc de copilărește!”. Dacă aveam o cretă, scriam ca adolescenții pe pereții blocurilor: ”Te iubesc, Tu,Dorule!”. Trebuia cumva să opresc sângele ce năvălea, inima ce ieșise din mine, zbura nebună, zmeu înălțat de vânt în jurul meu, sufletul era sub anestezie, era buimac, nu-și revenea, gheață de pe drum puneam pe el, să sting vălvătaia, dar totul ardea în mine, nimic nu putea fi stins cu un pumn de zăpadă. Era iarnă, era frig, eu ardeam, m-am desfăcut la haină, trăgeam de zdrențele de pe mine, voiam aer, aer rece să mă stingă, voiam razele de soare răzlețe pe inima mea, raze să mă înjunghie, să o oprească din bătaia nebună, apoi sângele nu mai circula și când mă învățam cu el potolit, pornea iar la vale prin tot corpul. Oamenii se uitau ciudat după mine, cine putea pricepe dragostea și durerea mea? beția și vina mea? Așa că mi-am ascuns inima, nimeni să nu vadă ce stă ascuns în ea, mi-am tras haina pe mine, m-am închis la nasturi, mi-am îndesat adânc pe cap un fes, nimeni să nu știe ce este în gândul meu, mi-am oprit zâmbetul, mi-am oprit fericirea, nimeni să nu știe cine este acolo, ascuns în ele.
Taina