Am plâns și am râs zilele acelea de Crăciun, am plâns lacrimi ce nu le mai plânsesem până atunci, am râs ce nu mai răsesem până atunci, te-am așteptat, zilele se scurgeau monoton, se prelingeau, zile fără tine, zile fără să știu nimic, nu mă sunai, nu mă căutai, încercai să te dezmeticești. Și eu încercam să mă dezmeticesc, sau nu mai știu, îmi plăcea starea aceea de năuceală, dar mi-era teamă, presimțeam ocolul, căderea. Apoi, când ne-am revăzut m-ai luat în brațe ca după o lungă absență, era ceva în fugă, dar câteva secunde m-ai strâns cu putere, ca și cum ți-ar fi fost dor…

Au urmat zile de frig, ianuarie înghețat, nu aveai timp pentru mine, te ascundeai, înghețai și tu sub ger, te transformai în cristal de gheață, mat, prin care nimic nu putea să treacă, nici lumină, nici întuneric. Am stat deoparte, te-am așteptat, ar fi trebuit să vorbim, dacă am fi vorbit atunci, dacă mi-ai fi explicat, dacă ți-aș fi explicat, poate aș fi înțeles, poate ai fi înțeles. Te-ai îmbrăcat în indiferență, m-am armat cu nepăsare, am greșit, ai greșit, te-am așteptat, te așteptam cu fiecare părticică din mine, te făceai că nu observi, te făceai că nimic nu fusese, te făceai că sunt ca oricare. Poate că eram ca oricare, poate eram doar femeia-insectă ce trecuse prin acul insectarului, înțepenită pe veci în așteptare.  Îți știam pașii, îți știam vocea, îți știam curentul de aer pe care-l provoci când treci, îți știam mirosul, mă căutai, câteodată, te uitai când intrai în laborator spre locul meu, uneori zâmbeai din ochi, aveam o complicitate, trăisem împreună o secvență dintr-un film vechi, cu muzică, cu îmbrățișări, cu dor, dar se pare, cu despărțiri, eterna, draga, dureroasă joacă „de-a iubirea”. Trecuse, rămăsese doar întrebarea din mine: ”Ce mi-ai șoptit atunci?”, rămăsese durerea amintirii, semnul strângerii tale peste mijlocul meu, urma sărutului pe buzele mele. Fericirea? Atât de puțin durase, ar fi trebuit să ținem de ea cu mâinile amândouă, să luptăm să retrăim la nesfârșit clipe ce nu știu dacă vor mai veni vreodată. Trecuse, îți trecuse, mai ating uneori urma de pe buze, mă cutremur, se oprește sângele pălind, dar simt apoi tortura, ca un stigmat.  Te-am iubit până la durere, aș fi putut să te iubesc până la pieire, mă doare fiecare clipă în care încă te iubesc, pier câte puțin în fiecare moment în care te iubesc. Mai pier și acum cu fiecare întoarcere a gândului atunci. Au urmat zile fără logică, lipsite de sens și fără explicație. Aproape tot ce făceam avea într-un fel, legătură cu tine. Ne îndepărtam unul de altul, ne îndepărtam constant, dar după un timp, ne reîntâlneam și eram în același punct. Dacă eu plecam, tu te îndreptai spre mine, dacă tu te îndepărtai, eu veneam spre tine, zile în șir, luni în șir, am jucat amândoi o horă pe loc, uneori, ne atingeam, alteori, din fugă, mă sărutai pe ochi, rar, mă ridicai în brațe, parcă știai cât de dor îmi este de cerul de deasupra ta, ne jucam la nesfârșit, fără să avem unul, măcar unul curajul să spună un cuvânt, din când în când îți scriam, dar nu știu unde ajungeau cuvintele mele, la inima ta? La orgoliul tău? Dacă am fi vorbit, probabil că durerea, năuceala, pânza de ceață s-ar fi ridicat, nici eu nu aș fi simțit atâta nesiguranță, nici tu nu te-ai fi simțit rănit.

A fost totul o greșeală? Ne-am lăsat prea ușor duși de vânt, am dansat pe aripile lui, aiurea, fără sens, fără să știm regula dansului? Sau atunci, când m-ai strâns în brațe, nimic nu ai simțit? În tine, nimic nu a vibrat? După luni de zile, este prima oară când mă gândesc la toate cele care au fost. Mai trecea câteodată gândul pe deasupra acelor amintiri, dar îl goneam, amintiri cronice, ca o rană deschisă. Uneori, când mă uit în oglindă, îmi ating firele de păr pe care le-ai mângâiat ultima oară, ochiul stâng, îl ating, este locul pe care l-ai sărutat ultima oară, la un moment dat, am venit lângă tine să-ți arăt ceva la un aparat, m-ai luat în brațe, nu peste mijloc, peste șold, este locul pe care l-ai atins ultima oară. Mă operez pe inimă cu un bisturiu ruginit, îmi sfârtecă trupul un fierăstrău știrb, cu zimții roși, tociți. Trag aer adânc în piept și spun: Nimic nu este întâmplător! Și simt ceva fatidic și fatalist în același timp în oftatul meu, dar este și speranță, poate că odată, ne vom mai intersecta pe drumul nostru, poate că nu m-ai uitat de tot, de aceea te întreb: ție ți-e dor de mine Tu,Dorul?

Taina

Spune-ți părerea

comments