Ninge. Stele de toate formele îmbracă orașul în haine de Crăciun. Candelabre uriașe de gheață, țurțuri drepți, țanțoși aninați la ferestre, podoabe ale naturii, cadouri pentru zilele ce vor urma. Și frig. Dar atât de cald. Ninge peste oraș cu fulgi de zăpadă, figurine albe ce dansează după cântarea vântului, un vals nesfârșit de azi noapte, ninge cu maci purpurii peste inima mea, peste ochii mei, pe față, pe brațe, peste sângele meu, nu văd urgia de afară, doar balul din mine, este sărbătoare, am invitat inima, am chemat sufletul la masă, am ținut seama și de judecată, am invitat-o ca pe o mare doamnă, s-a ținut semeață, am trecut peste ea, nu am ținut seama de câte ori m-a tras zilele astea de mână, am ocolit-o, acum mă ocolește și ea, dar răpusă de beția culorilor, de albul de afară și de roșul din mine, cedează și vine la masă cu inima și sufletul. Rămâne bățoasă, nu se veselește, dar inima este în mare vervă, cântă, dansează, s-ar sui pe soare, dar știe că s-ar topi, Icar roșu străbătut de săgeți, ar zbura, dar mai trage rațiunea puțin de ea: ”Stai potolită, că o iei razna!”, inima se trage din mâna judecății și pornește în zbor spre tine, Taină. Pornește așa cum ai pornit tu, prin zăpadă, cum ai alergat spre mine. Ți-am trimis chemare: ”Mâine sunt acolo. Poimâine sunt acolo. Nimic nu este întâmplător!” și ai venit cu ochii arzând, cu bujori în obraji, cu buze colorate în făclii pâlpâind, ai venit și ai rămas la mine în brațe. Cât a trecut? Pământul s-a oprit din rotitul în jurul soarelui, soarele a rămas pe loc uimit, uitând să lumineze, s-a făcut întuneric, dar eu aveam ochii tăi ce luminau ca două stele polare, arătându-mi că ești, ești aici, lângă mine și visam să nu mai pleci, clipele au uitat să treacă, timpul s-a oprit în loc, fulgii au rămas în aer, doar macii din mine dansau în jurul focului. Pământul, paralizat pentru un secol, a așteptat sărutul meu, apoi și-a revenit. A început iar să se rotească, soarele să lumineze, curcubeie alunecau pe cer. Cât a trecut? O clipă sau o veșnicie? Te-am atins, te-am ținut în brațe, statuie vie de abanos, vălvătaie în mâinile mele. Te aveam în brațe și nu mă săturam din căutat, îți țineam sufletul în palme, dar nu mai aveam putere să aștept, mă prefăceam una cu tine, dar nu mai aveam răbdare, te voiam cu bătaie de inimă, cu febra buzelor, cu respirație, cu freamăt și liniște. Aș fi vrut să-mi intri în mine, eu să te construiesc mereu și mereu de la primul strigăt, de la prima vedere, de primul auz, aș fi vrut să te construiesc zi cu zi, să te modelez cu palmele, cu buzele mele, cu șoaptele mele. Nu ești a mea, dar fiecare vas de sânge din tine este al meu, fiecare puls, fiecare zâmbet, lacrimile plânse și cele oprite între gene, fiecare geamăt pornit de pe buze și cel la care i-ai pus piedici, fiecare picătură din tine este a mea. Te-am sorbit strop cu strop, te-am alintat șoaptă cu șoaptă, te-am strâns fărâmă cu fărâmă, te-am sărutat, te mai sărut și acum, te sărut pe vecie, buzele mele au devenit una cu ale tale, nu mă pot opri din sărut, te-ai înfipt adânc în inima mea, ca o săgeată roșie te-ai înfipt în suflet, să nu pleci cu el, lasă-mă întreg, măcar până la următoarea dezintegrare în brațele tale. Lasă-mi buzele, măcar până la cealaltă unire cu buzele tale, lasă-mă să fiu eu, până când voi fi din nou tu!
Ești lângă mine, Taină și mi-e dor de tine, am trăit ani mulți singur și am devenit un egoist, nu vreau să pleci, nu vreau să-mi fie dor, m-ar durea carnea de dor, vreau să te simt, vreau să te ating, vreau să-mi fii și când nu-mi ești, te vreau doar pentru mine. Lasă-mi brațele, Taină, lasă-mi cuvintele, lasă-mi ochii, lasă-mi buzele.
Te-ai dus! Sunt paralizat în mijlocul camerei, te mai aștept, ai fost? Mai ești? Te mai aștept! Pe buze simt urma sărutului, duc mâna, doare sărutul când nu mai ești, dar îmi aduce aminte că ai fost. Pe inimă, ca un semn făcut cu fierul încins au rămas buzele tale. Urmă de ruj pe inima mea!
Tudor