Aud că în iubire trebuie să lupți. In iubire lupți, eu nu pot nici să lupt, eu nu sunt singură, tu ești al lumii întregi, ai apărut, ai spulberat tot ce-a fost până la tine, ești bărbatul lângă care timpul meu s-a oprit, ești bărbatul lângă care respirația mea s-a oprit, pulsul s-a oprit, ești bărbatul lângă care eu m-am oprit, ești destinația mea infinită, sunt femeia care nu are puterea să te alunge și când te alungă, fuge după tine, sunt femeia pe care ai sărutat-o, inconștient? Irațional? Pe care ai strâns-o în brațe, din curiozitate? o simplă experiență? Sunt femeia care te-a văzut așa cum ești, perfect și imperfect, care ți-a spus cum ești, care te-a învățat cum ești, ți-am fost oglindă și te-am arătat, am fost femeia care ți-a răstălmăcit viața în cele mai frumoase feluri. Să lupt pentru tine? Să lupt pentru iubirea mea? Dacă este iubire, este iubire. Și atât. Nu pot lupta pentru ea, n-o pot alunga și n-o pot lăsa, așa într-o zi, pentru că nu mai vreau a lupta. Este și atât. N-am vrut și n-am ales. Nu am fost educată să cer, poate nici să lupt, nici să obţin, nici să mă port astfel încât dragostea celor din jur pentru mine să fie infinită, încât dragostea ta pentru mine să n-aibă margini, tot ce am făcut a fost instinctiv, nu cer, nu lupt, nu strig, nu mă tângui, sunt doar eu, pentru cine nu este de ajuns dragostea mea, o transform în stol de fluturi, urc pe stânca cea mai înaltă, desfac palma căuș, le dau drumul și strig: du-te dragoste, duceți-vă fluturi în văzduhul cel fără de margini și fluturii se împrăștie, ca dragostea mea care n-a meritat să dureze.
Inima mea am pus-o peste inima ta, s-a suprapus perfect, sufletul ți l-am mângâiat cu sufletul meu, m-ai strâns în brațe și am trăit cum n-am trăit o viață, mi-ai spus povestea ta, eu ți-am citit în palmă, mă faci să visez, te fac să zâmbești, și-ți spun: dragostea mea, nu fii trist, întoarce-te când ești obosit, întoarce-te când ești singur, poate într-o zi, voi găsi curajul să te iubesc fără grijă, să te caut, să mă așez în brațele tale și să te iubesc fără frică, să-ți iau fața în palme, să te sărut, măcar un minut, fără nicio teamă, să te privesc adânc în ochi, până voi vedea imaginea mea, fără neliniște.
Nu vreau să cred că între drumurile noastre nu există punte, nu vreau să cred că trebuie să fug de tine și de viața asta care mă forțează la o despărțire dureroasă, nu vreau să cred că ne-am întâlnit aiurea, întâmplător, ne-am împărtășit gânduri, ne-am răstălmăcit vise, ne-am căutat din ochi, ne-am găsit și ne vom despărți pentru că „așa a fost să fie”. Nu, Dumnezeu îmi dă mereu povestea înapoi, mă trezesc iar, parcă năucă de dorul tău, avidă de tine, de brațele tale, de tine tot, nu mă pot elibera, nu pot evada, te întâlnesc, te regăsesc noaptea în vis, te descopăr în inima mea, te întâmpin în lumea mea, caldă lume, ascunsă lume, uneori absurdă, dar iubitoare și primitoare lume și apoi, nu mai contează dacă am greșit eu sau ai greșit tu, dacă m-am speriat eu sau te-ai speriat tu, am fugit, dar te iubeam atât de adânc și aș fi vrut să-ți spun, că oricând, bypass prin mine te-aș lăsa să-ți faci, să fie asta puntea ce ne leagă, dacă aș avea ultimul strop de apă, ți l-aș da, dacă aș avea ultima gură de aer, ți-aș da-o. Tac și-mi ascult bătăile inimii, fug, mă depărtez de tine, mă cred puternică, îmi alung gândurile și mă simt vindecată, zile în șir îmi opresc dorurile, zile în șir, nu vreau să te privesc, parcă privirile tale mă cheamă ca sirene ademenitoare, eu biet Ulise în drumul spre casă, cântecele tale, chemările tale sunt dulci, ațâțătoare, rezist și într-o seară, înainte de a adormi, mă întreb: la ce aș vrea să mă gândesc acum? și gândul tot, sleit de vlagă aleargă către tine, vrea să te întâlnească, te caută, te cheamă… Iubiteeeee!
Tu,Dorul meu, să nu fii trist! Nu s-a trăit totul! Nu s-a simțit totul!