Aș fi vrut ca înainte de sfârșit să te rog să-mi dai o oră din viața ta, Tu,Dor. Doar o oră, și eu doar să stau cu capul pe pieptul tău, cu urechea lipită de inima ta, să mă încarc pentru cât mai am de trăit, să-ți dau din viața mea, să trăiesc fiecare clipă ca și când ar fi ultima, să retrăiesc alte clipe de demult, să mă mai strângi o dată în brațe, pentru ultima oară. M-am așezat de atâtea ori în genunchi, m-am rugat, am implorat: Doamne, Tu ai pământul, Tu ai universul, lumea toată, Tu ai oamenii toți, Tu mă ai pe mine, pe Tu,Dor, Tu ai eternitatea, dă-mi mie o oră, doar o oră. Tu nici n-ai s-o simți. Eu o voi gusta ca un muribund. Dar dragostea mea, ar fi totul mult prea dureros pentru mine după aceea. Cum să rup apoi din mine? Cum să te șterg apoi și din carnea mea și din sângele meu? De câte ori am umblat ca o nălucă prin parcuri, vântul mă înălța zmeu și eu puneam fruntea pe trupul vreunui copac, imaginându-mi că ești tu acolo, imaginându-mi bătăi de inimă, viață în coaja copacului, sânge prin crengi și mi-era greu să mă rup și de smintirea mea, de visul meu că ești lângă mine. Din dansul meu prin viață am colorat prea multe vise ireale. M-ai crede dacă ți-aș spune că am dormit cu telefonul lângă mine? De atâtea ori? M-ai crede dacă ți-aș spune că întrebau cei din jur: pe cine suni? și zâmbeam beteag, ascunzând telefonul ca o boroboață de copil? M-ai crede c-aș fi venit pe jos, până la tine, când nu știam nimic? Desculță, în pijamale aș fi pornit câteodată la drum, când toți dormeau și nimeni nu știa că eu fugeam să știu de tine. M-ai crede că și acum aș porni, prin zăpadă, cu picioarele goale, în pijamale, speriată de vânt, speriată de frig dacă aș ști, doar dacă aș ști că acolo ești tu și m-aștepți? Când nu te cunoșteam prea bine, făceam pariuri cu mine, că ești într-un anume fel, și câștigam pariul. Am câștigat cu mine, pariu după pariu. Am aflat că ești așa cum aș fi vrut eu să fii. Am pierdut însă, pariul cel mare. Tu nu m-ai iubit. Și dacă aș putea să mă întorc în timp, la fiecare greșeală s-o repar, de mii de ori de m-aș întoarce, îmi dau seama acum, cu durere și resemnare că pariul meu cel mare l-aș pierde de fiecare dată.
Voi rămâne în mine. Nu te voi mai căuta. Niciodată! și mă doare imensitatea cuvântului, cade peste mine implacabil și nu mă lasă să respir. Dar este un jurământ acum. Niciodată! Să nu te încrezi în toți. Unii oameni, bărbați și femei nu pot procreea, sunt sterpi, se spune. Alții sunt sterpi sufletește, am învățat și eu asta de câtva timp. Nu pot ține la nimeni, doar sunt mieroși și un bărbat ca tine, va fi un pericol. Prețuiește-te, iubește-te, nimeni din jur nu o va face. Ești unic și calea ta a fost scrisă demult, când ți-a fost hotărâtă și bucuria și durerea și fuga și liniștea, și tinerețea și ultimii ani. Nu lăsa jignirile să te dărâme, nu le lăsa drum spre inimă. Ridică-te deasupra, fugi când lumea în jurul tău se ceartă, du-te, fugi, caută lucruri care-ți aduc lumină, pune-te înaintea tuturor. Nietzche spunea: Când te uiți îndelung în abis, abisul se uită în tine. Nu ai ce căuta în abis, nu te uita în abis. A fost un privilegiu să te cunosc, a fost un privilegiu să fiu în preajma ta, să te iubesc, să visez cu tine și lasă-mă să-ți spun acum, dragule, Tu,Dorule drag, mi-e atât de teamă pentru tine și ridic mâna, aruncând în temniță grea pe cei ce-ți vor face rău.
Nu știu de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Nu știu de ce a trebuit s-o iau de la capăt în altă parte, unde s-a nimerit să fii tu, nu știu de ce din bărbații planetei eu am ales acea clipă, acei ochi, acel râs, acel bărbat, de ce i-am pus un nume, de ce mi-a fost atât de drag, atât de lumină, de ce i-am devenit povară. Poate vom rămâne unul pentru altul doar o lecție de viață. Când mă voi uita în ochi tăi, fără să-i cobor pe ai mei, atunci nu mai este durere, nu mai este dor. Când mă voi uita spre tine, fără teamă că cei din jur îmi vor citi în priviri secretul meu bine păzit, atunci să știi că nu mai sunt lacrimi. Voi sfâșia în carnea mea, voi rupe, voi face grefe, voi pune altă inimă în mine, mă voi ascunde de toți când simt că nu mai pot, mă voi închide seara cu durerea mea, dar merit asta. Dumnezeu mi-a acceptat căderea pentru că la capătul ei, am început din nou să urc. Căzând am înțeles ce era de înțeles și la capătul căderii, cred din nou. Și văd speranța acolo unde până acum vedeam întuneric. Oricând voi alunga deochiul din jurul tău și vorbele urâte și ura și dușmănia. Dacă voi mai fi. Ard prea mult, ard prea repede, consum imens.
Acum voi închide ușor ușa, o voi închide bine să nu se deschidă în virtutea inerției, pașii să nu mă ducă singuri, mecanic spre tine, mâna să nu se întindă spre a te chema, ochii să nu te caute, o voi închide și de data asta voi pune lacăte grele, nimic din mine să nu răzbată până la tine, nimic din mine să nu-ți mai tulbure vreodată liniștea. Doar în mine voi mai vorbi poate câteodată cu tine. Îmi voi tăia mâna de va fi nevoie, nicio literă să nu poate scrie, niciun cuvânt de la mine să nu te mai poată lovi. Nici măcar nu mi-am dorit vreodată să te pot urî, nici măcar o secundă nu aș putea gândi că te scot din mine cu ură. Când ies să mă plimb, uneori se ia după mine câte un câine, mai vorbesc cu el, îl mai mângâi, nici nu cunosc toți câinii din cartier, poate este același, sau de fiecare dată altul, mă însoțește, străjer fidel în drumul meu și când ajung acasă, se uită la mine cu ochi bătuți. Mi-e milă să-l las, dar nu pot să-l iau în casă. Așa mă simt acum. Îmi las sufletul la ușă, flămând, zdrențuros, cu ochi de cerșetor, dar nu pot să-l iau cu mine în casă. Aș fi vrut să-ți spun: nu pleca!, să te rog, și crede-mă că este viscol în inima ce spune astfel de cuvinte. Știu că nu voi putea vreodată să te rog așa ceva, doar voi rămâne cu chinul și neputința întrebării: de ce ai plecat?
Nu judeca monstruozitatea spovedaniei mele de-a lungul timpului, păcatul mărturisirii unei femei măritate către un bărbat străin. Ai dreptul să primești sau să refuzi ce ți se oferă, dar nu ai dreptul să măsori darul și să judeci pe cel care ți-l dă. Ai fost iubirea mea, ani mulți și iubirile trăiesc și uneori mor. Uneori. Ca noi. Cu noi. Până când reușim să închidem totul, cu inimă, cu suflet sub un capac unde nimeni nu mai poate intra.
Taina