Renunț. Îmi simt inima grea! M-am gândit să plec, să fug definitiv din oraș, nu știu dacă este bine ce fac, dar va trebui să iau o hotârăre. Aș pleca și acum, îndoită, strivită, ca un ultim teribilism, să nu apuci să-mi spui tu: ”pleacă!” Să plec eu, cu mândrie, cu demnitate. Dar mă reține mult mai mult. M-ai întrebat când te-am văzut ultima dată: ”tu ai suflet? Unde ții tu sufletul?” Cum unde, dragul meu, sufletul meu este la tine în palmă. Îmi este greu să plec să-l las acolo. Mă paralizează gândul. Mă ucide nesperanța. Îmi rămâne doar visarea.
Aș vrea să mă trezesc dimineața și pe fața mea să se citească speranța cu ochiul liber. Aș vrea să-mi aduc aminte că frumusețea pleacă din mine, nu de pe fața mea, dar îmi este greu să zâmbesc. Nu mă certa, tu știi că eu sunt ca viforul, trec, dărâm ceva în cale și mă liniștesc. Cel care știe să mă asculte din când în când, cel care știe să mă citească, cel care știe cum să mă prindă de mână, cel care știe când să mă ia în brațe, cel care știe când să-mi zâmbească, cel care știe să mă facă să vibrez cu el, mă va înțelege. Voi pleca, dragul meu, nu mă voi uita în urmă să nu mă transform în piatră asemenea soției lui Lot, dar până atunci, te rog, nu-mi răsturna lumea, nu-mi rupe șirul viselor. Și eu, cuminte voi înșira mărgăritare pe firul, uneori atât de firav al dragostei. Aș vrea să-ți scriu, dar ți-am promis că-ți dau lanțurile jos. Uneori, greutatea lumii îmi atârnă pe umeri, alteori, scriu și șterg, șterg, șterg din urmă, nu mai am încredere în ce am simțit, în ce am crezut, în ce mi s-a părut că văd, stivuiesc amintiri, le pun una peste alta, apoi le dărâm, pun mesaje în sticle și le arunc în mări imaginare, rugându-mă la Dumnezeu să inventeze maluri unde să ajungă.
Nici măcar pagina nu reușesc să o dau, cum aș putea încheia capitol întreg din viață? Am rămas agățată între două lumi, neputând să înaintez, dar neștiind să mă întorc.
Ți-am povestit, când eram mică, tataia, îmi povestea că orizontul este linia nesfârșitului, a infinitului, linia care unește cerul cu pământul și mă învăța ca atunci când sunt în derivă să caut orizontul. După ce a murit, într-o vară, răpusă de dorul lui, mi-am pus un pulovăr, o pijama și periuța de dinți într-o plasă de un leu, nu aveam rucsac, dar văzusem prin filme cum se ține pe spate, am trecut o mână printr-o toartă, cealaltă mână pe cealaltă toartă și am plecat în lume să caut orizontul. Nu știuse bietul tataia că nu înțelesesem metafora. Am ajuns pe jos, pe calea ferată doar până la primul canton și mi s-a făcut frică. M-am întors. Am plâns, i-am spus lui mamaia că nu am fost în stare să găsesc orizontul, iar mamaia se uita ușurată la mine, nu înțelegea nimic, era doar fericită că eram în siguranță. Așa aș vrea acum să plec cu o plăsuță în spinare să caut orizontul. Mă simt, ca un vas în derivă. Mintea mea rămâne fixată pe tine, se învârte în jurul tău, satelit arid, ca în jurul unui soare. Aș vrea să te rog să mă alungi. Ce șansă! Unica șansă. Într-o zi, pedeapsa mea pentru tine ar fi zâmbetul meu. Pedeapsa ta, ai fi tu însuși, gândul că m-ai putut alunga când aveam mai mare nevoie de soare.
Am fost câteva minute la plimbare, am vrut să simt altceva, poate o rază de speranță reușea să-și facă loc. Trec, rănită, tristă printr-un oraș trist. E o burniță măruntă și bate vântul, dar nu simt nimic! Mă rog încet, dar buzele mele se mișcă cu cuvintele și oamenii întorc capul după mine! Te rog, Doamne, dacă mă dai afară din el, din ochii lui, din zâmbetul lui, din ridurile lui, din cicatricea lui, din gestul lui seara când își lasă cămașa, obosit, Te rog, Doamne, scoate-l și pe el din mine. Nu mă lăsa singură într-o lume pe care n-o vreau fără el. Plouă, dar fața mea nu simte nimic. Tu,Dorul, mă strigi acum? mă strigi? Cineva deschide cu furie o poartă. Mă opresc și mă uit hipnotizată la oțelul rupt de parcă ar fi fost un chibrit. Și cineva strigă. Tu,Dorul, tu mă strigi?
O mașină trece în viteză, urme de noroi lasă pe mine, pe mâini, dar nu am nicio reacție, doar mă uit lung după ea, și Doamne, în viteză lovește un cățel pripășit lângă trotuar, i-a zdrobit lăbuța, nu pot să văd, fug, apoi mă întorc, simt ca și cum mi-aș fi lăsat sufletul în stradă, să-l mototolească mașinile. Iau cățelul în brațe, ușor, e fulg de nea, numai osul și pielea, schelălăie, simt că îmi duc sufletul la doctor, să-l peticească, îl car în brațe, Doamne, așa aș schelălăi și eu, aș urla la luna ce apare, rotundă, sfidătoare!
Aș urla, te rog, Tu,Dorule, alungă-mă, dar nu mă da afară. Mai lasă o bucățică din mine ascunsă pe acolo, pe undeva, mai lasă-mă puțin să ies în nopțile reci să-ți fac brâu cu brațele mele calde, să-ți alint inima în palmă, să o încălzesc, să te întinzi obosit pe pat și eu să te acopăr cu părul meu, pled cald ca o ademenire la dragoste și să-ți ating fața, buzele atunci când te simți singur. Mai lasă-mă o zi, mai lasă-mă un ceas, pentru că doar cu tine pot să zbor, să dansez, să cânt. Nu-mi închide ochii! Nu-mi lua zâmbetul! Nu-mi da tăcerea! și dacă ești hotărât să mă scoți din orice cotlon, fie-ți milă, roagă-te și pentru mine, roagă-te să ieși, să mă eliberezi. Lasă inima mea să se vindece. Te voi uita, promit, te voi uita! Voi opri sângele să circule prin mine și te voi uita! Îmi voi opri respirația, îmi voi înfige unghiile în carne, gândul îl voi împiedica să ajungă la tine și te voi uita. Și dacă nu voi reuși, voi smulge inima din piept și voi reuși. Mă auzi? Este șansa mea! Nu mă căuta, nu mă striga, aruncă tot ce ți-ar putea aduce aminte de mine, voi arunca tot ce este al tău, voi arunca neputința iubirii mele. Totul se va sfârși și nimic nu va fi la fel! Nu vei fi nicăieri, nu voi fi niciunde!
Pașii mei prin lume m-au dus la tine, și nu acolo trebuia să ajung. Mi-ar fi fost de ajuns să mă mai atingi odată. Măcar odată. Înainte de a pleca. Totul era zadarnic, lumea era zadarnică, dar te uitai în ochii mei și lumea devenea importantă. Nu, nu-mi șterge lacrimile, mi-e mai ușor așa. Le simt și durerea curge în afară nu rămâne ascunsă în mine. N-aș ști s-o mai arunc. Ce am avut eu, nu are nume. Nu se chema nici măcar iubire. Iubirea este altfel, iubirea este împlinire. Eu nu am fost împlinită. Nici încercare nu a fost, nici nefericire, nici nehotărâre. Ce am avut eu, nu există. Singură, pe un con de umbră al pământului, iubind, dorind, așteptând. Singură.
Ai mai citit cuvinte care să însemne atâta? Ți-am simțit bucuria și tristețea înainte ca orice cuvânt al tău să mi-o spună. Chiar trebuie să ne risipim în umbrele pământului?