Sunt acasă, este bine, înconjurată de atenție, mai trebuie să stau câteva zile în pat până când sfărșeala asta din corp se duce din mine. Scriu, îmi amintesc, închid ochii, retrăiesc!
Într-o zi eram supărată, lucrasem la studiu, Tu,Dor îmi cerea răstit diverse temperaturi, le măsuram, i le transmiteam încet, dar cu spatele, să vadă că mă supără tonul lui. Nu îi ieșea ceva, era agitat. Mai târziu am înţeles, fără prea multe cuvinte, că aşa suntem noi pământenii, mai grijulii doar cu cei care nu înseamnă nimic pentru noi. Treci într-o zi pe stadă și zâmbești unui chip necunoscut. Îți întoarce zâmbetul, sau se uită mirat: Ce-i cu asta? Săraca, prin ce o trece? Apoi, uităm chipul, uităm și zâmbetul, uităm clipa, dar celor pe care îi doare durerea noastră neglijăm de atâtea ori să le zâmbim! Călcăm cu grijă, vorbim cu grijă, ne socotim mai cu grijă cuvintele să nu cumva să-i supărăm pe cei indiferenți față de noi, pe cei supărăcioși, pe cei mânioși, pe care oricum îi supără orice, sau pe cei care oricum, nu-i putem supăra, fiindcă nici nu le pasă de noi, fiindcă suntem simple statui de ceară în viața lor. Am înțeles că eu sunt dintre aceia de care lui Tu,Dor îi pasă, e supărat în prezența mea, este amărât când nu reușește, fața lui zâmbitoare este doar pentru cei indiferenți. De mine îi pasă şi formalităţile nu îşi mai au rostul.
Am convingerea că în momentul în care întâlnești prima oară pe cineva care îți va marca viața, care-ți va tulbura mersul firesc, care-ți va răscoli tot ceea ce urmează, care-ți va aduce zâmbet și lacrimă, vis și coșmar, liniște și furtună, vei simți. Vei ști cumva! Îmi aduc aminte prima privire, a trecut prin mine, parcă mă cunoștea, de unde? De când? Am simţit zvâcnetul, deşi l-am refuzat, l-am ignorat, l-am ironizat chiar, zâmbetul lui a trecut peste mine ca o aripă de înger, am simţit aerul de primăvară, deşi era toamnă, a rămas fiorul. În jurul meu s-a făcut lumină, soarele a apărut și din răspândirea aceea de scântei, Tu,Dor face parte iremediabil din mine, iar privirea lui a devenit pentru totdeauna „privirea mea”.
Sunt o egoistă, după prima clipă în care mi-am simţit sufletul mângâiat de privirea lui, a devenit „al meu”, era deja fără să-mi mărturisesc mie, iubitul meu, Tu,Dorul meu, dorul meu, iremediabilul meu, deşi al meu, cu adevărat nu a fost niciodată. Ba da, uite acum, închid ochii şi ştiu cu siguranţă că atunci când s-a aplecat să mă sărute pe obraz, a fost al meu, câteva clipe, şi apoi, când mâna lui mi-a atins faţa, a fost al meu şi ştiu că atunci, când eu am fost undeva agăţată între viaţă şi moarte, între anestezie și vis, el era al meu, numai al meu.
A fost al meu când a citit scrisoarea de dragoste, numai al meu și când a trimis mesajul acela din care înțelegeam că îi pasă. Și seara când m-a sunat și n-a știut ce să-mi spună, dar m-a sunat. Nu a înțeles nimic din scrisoarea mea, nu voiam nimic, nu ceream nimic, eram fericită așa cum sunt și acum. Am acceptat iubirea vinovată, ascunsă, interzisă, dar nu cer nimic, nici măcar un cuvânt, nici măcar o mângâiere, nici măcar o atingere. Cred că Giraudoux spunea: „Un om inteligent poate iubi nebuneşte, dar nu prosteşte!“ Eu nu iubesc prosteşte, doar simplu, doar visând. Uitase? Eu sunt prinţ şi cerşetor, doar închid ochii, nu trebuie să fie lângă mine ca să simt mirosul lui, nu trebuie să fie în faţa mea să-i văd părul negru sfâșiat din loc în loc de șuvițe albe şi zâmbetul de copil, dar nu pot altfel! Oare eu mă înțeleg? Eu văd lumea mai frumoasă, eu văd culorile, eu simt aromele, eu văd primăvara, vara, toamna, le văd, le simt, le miros iubind, doar iubind. Uitase? Eu sunt flacără şi trebuie să ard, mă ridic, cobor, ca văpăile focului, dansez dincolo de fereastra lui, încinsă cu brâu de lună nouă, cu rouă de flori pe buze, dimineaţa mă mai caută? se mai uită în zare după mine? acolo, peste tot şi nicăieri?
Scriu, vreau să treacă noaptea, vreau să treacă ziua. Este frig, închid ochii, este în fața mea, în treacăt mă priveşte, mă uit pe geam, atât, este acolo, nu îl localizez cu ochii, îl simt, nu îl văd, doar îl simt, nu trebuie să ştie nimeni, nici el, de aceea nu îl privesc, dacă nu este, îl aştept şi vine, totul este bine, în mine este o mare de linişte, este acolo, este aici, este! Ce bine că este, ce minune că este.