De ce se uită omul acesta aşa la mine? Astăzi când am trecut pe lângă el, am vrut să-l opresc, să-l iau de mână: „Hei, omule! De ce te uiţi la mine? Sunt un extraterestru? Eşti un extraterestru? De ce-mi zâmbeşti?” Dar a venit vara şi m-am trezit zâmbindu-i şi eu. S-a uitat uşor nedumerit la mine, dar s-a oprit şi m-a întrebat ceva, nu ştiu ce, i-am răspuns probabil, pentru că era foarte atent la ce spuneam, dar nu ştiu ce spuneam, îi urmăream concentrată trăsăturile feţei, cuta de pe frunte, sprâncenele cum se ridicau şi coborau după răspunsul meu, cicatricea de la ochiul drept, care când vorbește se ridică odată cu sprânceana și fața i se alungește parcă, făcându-l să pară mirat, apoi râsul pe care deja îl cunosc. Dumnezeule! Ce-am spus oare? A plecat râzând, iar eu am rămas uitându-mă lung după el. E vară și simt soarele pe fața mea, îl simt în inimă, și zâmbesc și eu. Întru râzând în laborator, unii colegi se uită mirați la mine, ridic din umeri: ”Ce știți voi?”, îmi iau halatul și mă apuc de lucru. Avem foarte mult de lucru, au venit ceva fonduri pe o cercetare, apoi este sesiune, în fiecare zi vin studenții la proba practică, căldura, aglomerația, gălăgia și emoțiile studenților îi irită pe unii colegi, dar mie îmi adaugă un plus de energie.
Profesorul Ineu vine mereu cu studenții la noi în laborator, am înțeles că altădată prefera alte laboratoare mai mari, mai spațioase, al nostru este mai mic, dar vine aici, din cine știe ce motive, poate ca să-mi zâmbească și gândul acesta mă încălzește. Apare din ce în ce mai des, probabil s-a oprit aici din zborul lui spre alte lumi, pescăruş rănit cu aripile rupte, zbor frânt, firimitură de viaţă între cer şi valuri, umbră pe mare, poposit pe singurul ţărm dintre ape… Când rănile se vindecă, va mai putea pleca? Acum știu ce răni are. Din păcate, nu toate rănile se vindecă. Uneori, este trist, merge pe coridor, ușor aplecat și fața îi este abătută. Acum știu ce-i întristează chipul. Merg ușor atunci, să nu mă vadă, să nu mă audă, să nu-i tulbur durerea. Parcă între trecut și viitor trăieşte furând clipe…
La un moment dat, la un examen, când era concentrat la analiza unui student, l-am urmărit pe furiș. Oare o şti că atunci când vrea să te convingă de ceva, îşi strâmbă nasul, şi-l încreţeşte uşor spre dreapta? Apoi, crezând că nu-l vede nimeni, analizează ce-i în jur, judecă, mai zâmbește, se mai întristează. Îl regăsesc în modul meu de a descoperi lumea, oare îl regăsesc și în modul meu de a o înțelege?
Sunt obosită, dar inima îmi tresare de verdele apărut de peste tot. Doamne, e beţie în toate sentimentele mele, amestec de arome crude. E sfârșit de iunie, va fi iulie, va fi august… Renasc ca o pasăre Pheonix din propria cenuşă, din oboseală şi epuizare renasc, îmbrăţişez lumea, îmbrăţişez viaţa. Nu dorm pentru că aş pierde clipele în care viaţa răzbate prin piatră. Nu dorm aşteptând vara, verdele pur, sunt verde… nu dorm… mi-e dor de dor….
Dorul, Nina Cassian
Dragostea mea,
ancora grea,
ţine-mă strâns;
toate mă dor:
gura de dor,
ochii de plâns.
Vântul căzu –
poate că nu,
dar s-a făcut
linişte-n cer
fără puteri
ca la-nceput.
Nu mai visez
paşi pe zăpezi,
urme de vulpi,
nu mai sunt flori,
sufletul lor
moare în bulbi.
Singurătăţi…
Nu mi te-araţi,
nu-mi trimiţi veşti.
Cât fără rost.
Oare ai fost?
Oare mai eşti?