Octombrie

S-a terminat vacanţa. Prima zi, urâtă, obositoare, dar mai urâte au fost ultimile zile în care am trăit cu ameninţarea începutului de şcoală.

În fiecare an de 1 octombrie, profesorii de la institut și cei care lucrează la Facultatea de Agronomie, alături de cercetătorii care lucrează cu studenții sunt invitați în sala de festivități a facultății, la sărbătoarea începutului de an universitar. Am fost invitată și eu alături de echipa cu care lucrez.

M-a îngrozit toată copilăria mea ziua de 15 septembrie. Pentru mine, cea de atunci, marca sfârşitul vieţii. Viaţa pentru mine însemna căldură, soare, vegetaţie, mare, nisip. Și apoi, în perioada studenției a urmat 1 octombrie, alt început, de fapt, alt sfârşit, am crezut că este o zi pe care o voi urî câţiva ani, dar şi acum, azi, când toți sărbătoresc începutul, eu simt că vine sfârșitul. Nu-mi place privirea pierdută a copiilor din prima zi, ghiozdanele grele, uniforma, nu-mi place golul pe care îl simt, spaima că este timp lung până la soarele următor, până la marea următoare.. un veac. Nu-mi place ziua de astăzi în care încep studenţii, privirea lor este mai matură, poate, mai adâncă, au lăsat în urmă nu jocuri, ci sentimente, amintiri, poate despărţiri.

Ziua este superbă, parcă să ne facă în necaz. De când m-am trezit soarele strălucea ştrengar, ironic aproape. M-am îmbrăcat frumos, m-am fardat, poate mai mult decât trebuia, dar trebuia să anihilez cumva senzaţia de sfârşit. Trebuia să simt că mai trăiesc încă, că voi trăi, chiar dacă este 1 octombrie.

Colegii, aceiași, îmi sunt dragi unii, chiar dacă mă simt vinovată că nu mi-a fost dor de ei.

E prea puternic dorul de mare, de vacanță. Este senin afară, este cald, dar eu îngheț sub gândul toamnei. După festivitatea de început a anului, se cântă Gaudeamus, privesc luminile din ochii studenților, sunt emoționați, dar emoția nu reușește să ajungă la mine. Apoi ne retragem la o masă festivă, colegii mei au insistat să merg și eu, am cedat până la urmă, știind că oriunde aș fi, tot 1 octombrie este.

La masă, cineva mă fixează cu privirea, chiar este insistent, l-am surprins de câteva ori privindu-mă. Ciudat, nu, nu el, faptul că mă priveşte aşa insistent, îl întreb pe Eugen, colegul meu dacă am ceva pe faţă. Nu, nu am nimic, şi atunci? Nu este acea privire, pe care o surprind prin jur, la unii, sigur nu este, parcă mă cunoaşte şi este mirat să mă vadă acolo. Îmi pun ochelarii de soare, și așa câteva raze răzlețe ajung la mine, și ascunsă parcă de ei, pot să-l cercetez. Este foarte, chiar foarte înalt și puțin adus de spate, slab, firav chiar, are părul negru încă, dar albit pe la tâmple, o mustață cu fire albe, care vrea să-i mascheze un defect al buzei, o tăietură, care când vorbește, se vede, mustața nereușind să ascundă totul. Deasupra sprâncenei drepte, altă cicatrice, care îi accentuează fața parcă mirată. Nu știu ce m-a apucat, vreau să-l sfidez, să fiu obraznică, să mă lase în pace, nu înţelege nimic, este 1 octombrie, nu vreau nimic, nicio privire care să-mi işte întrebări, nu vreau nicio nelinişte, vreau să zac, sufăr aproape, vreau să-mi simt fizic suferinţa, iar el? Se uită la mine! Îl urmăresc pe sub ochelari câteva minute. Ce vrei? îl întreb în gând. Lasă-mă să zac, îi spun, nu am nevoie de privirea ta, nu am nevoie de nicio privire, nu acum, e 1 octombrie. Încă mai simt în nări mirosul mării, încă mai simt pe tălpi nisipul, nu vreau colegi, nu vreau institut, nu vreau priviri, nu vreau, îi spun în barbă, dar nu mă înţelege, zâmbeşte şi asta mă nedumereşte de-a binelea. Hei, e 1 octombrie, de ce zâmbeşti? Astăzi nu se zâmbeşte. Oamenii zac, oamenii suferă, oamenii se despart, şi tu zâmbeşti? Observ că nu fumează, ba chiar se fereşte uşor de fumul aruncat de Eugen, îşi încreţeşte nasul, e prea mult pentru el, e clar că nu fumează, îmi dau ochelarii jos (păcat, ce multe se observă de sub o pereche de ochelari), mă uit fix la el şi îmi aprind o ţigară, şi eu zâmbind. Nu am fumat deloc în concediu, dar el nu ştie asta, la un moment dat, se ridică, salută şi pleacă. Prea mult fum. Îmi sting ţigara doar pe jumătate arsă. Trece un timp şi mă ridic şi eu. E 1 octombrie, nu se cade să mai rămân.

Spune-ți părerea

comments

2 comentarii

Lasă un răspuns la Cristina Barbu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *