Astăzi am fost la institut, frigul intra până la os, mă săgeta și nu știu genunchii de ce-mi tremurau, de frig sau de emoțiile ce mă rodeau, îmi străbăteau vasele de sânge și ajungeau la inimă. Bătea nebuna, bătea și aș fi vrut să o opresc să n-o ia la vale. Ce-mi trebuia acum nebunia asta? Da, sunt vie, simt, dar încurc frigul cu teama și nu știu, mai întâi, cui să mă las pradă. Am cumpărat două țigări și cafeaua cu lapte și am tremurat conștiincios, acolo pe banca mea din iarna ce mă cuprindea. Eram rece, stană de piatră încremenită, doar frisonul îl simțeam, mâinile îmi tremurau, genunchii îmi săltau, ochii erau scântei, dar în gheața din jur nu reușeau să facă lumină sau căldură. Mi-am făcut curaj cu greu și am intrat. Am văzut mașina lui așteptând cuminte la locul ei, știam că și el este prin preajmă. Pe coridor, a fost primul om pe care l-am văzut, sau eu știu, or mai fi apărut și alții, dar ochii mei nu i-au prins. Am încercat să-l ocolesc, zâmbea, s-a uitat fix spre mine, dar zâmbetul lui era destul de sigur pe el, da, cu siguranță a vrut să se ajungă aici, astfel nu ar afişa atâta încredere, sau asta este masca lui, poate că îi este şi lui teamă de sentimentele mele. Toată ziua am tras de mine, am muncit mult, m-am aruncat și pe niște rapoarte, este luni, normal trebuia să mă duc să lucrez cu el, dar nu am putut și el nu m-a chemat. Am încercat să încropesc ceva legat de studiu, să leg câteva fraze, primele constatări, șefa m-a rugat să o ajut cu un dosar, accept, nu ştiu când le termin pe toate, dar trebuie să nu-mi las timp de gândire, e mai simplu, încerc să depăşesc aceste momente, încerc să nu-l văd, încerc să nu mă vadă, orele, clipele, zilele, trebuie să treacă repede, poate uit. Poate uită.
La plecare, am vrut să mă furișez, să plec fără să mă vadă cineva, m-am îmbrăcat înaintea tuturor, fug de el, fug și de mine, mă alerg, mă gonesc din mine, nu știu să mă ocrotesc, nu știu scut să-mi fiu, am învățat doar scut pentru alții să fiu, și fug, fug să-mi caut adăpost. Înainte de a ieși pe ușa de la intrare, apare el, parcă mă pândea de după ușa lor masivă, se apropie, se uită serios, nu zâmbește și îmi este teamă de chipul lui aproape trist. Nu spune nimic, doar se apropie și pune palma rece, frumoasă, cu contur de femeie pe obrazul meu. Văpaie se iscă în mine, flăcări se aprind și ard, obrajii se înroșesc, dar sub palma lui, nu se vede nimic, doar ne privim serioși amândoi, parcă acum ne-am cunoaște, acum ne descoperim unul pe altul. Palma lui stă cuminte pa fața mea, se încălzește ca în fața unui cămin unde focul dogorește liniștit. Se deschide o ușă și palma lui se rupe de mine, din mine, se rupe cu bucăți din suflet și bucățile toate rămân în palma lui. Ai grijă de ele, Tu,Dor, să nu le scapi din palmă!
Am umblat apoi, aiurea pe străzi, doar gândul la palma lui pe fața mea o aveam în minte, îmi era frig, îmi era cald, am ajuns acasă, am dat drumul la muzică, tare, cât se poate de tare, cu căștile băgate adânc în urechi, de parcă aș fi vrut să le înjunghii. Nimeni nu poate să-mi dea un răspuns, caut explicații, caut morala acestei întâmplări de viață pe care o învăț singură, nimeni nu mi-a spus vreodată ce mi se poate întâmpla.
Tu,Dorul meu, dacă voi trece pe coridor și nu mă uit la tine, asta nu înseamnă că nu te văd, dacă la mine în inimă este o scânteie, nu înseamnă că nu va fi flacără, dacă uneori flacăra va pâlpâi pentru că vei sufla în ea, nu înseamnă că a doua zi nu va reînvia, dacă uneori nu-ți voi zâmbi, asta nu înseamnă că nu exiști. Exiști! și exiști din ce în ce mai mult! și nu înțeleg nimic. Uneori râd, alteori plâng, sunt eu și nu sunt eu, ești tu și nu ești tu…
Tu,Dorul meu, să nu fugi în povestea altcuiva!