Suflet rătăcitor

Mâine mă voi opera, probabil la ora asta eu voi fi deja în operaţie, ceva banal, apărut pe neaşteptate, crescut în corpul meu, ceva ce trebuie extirpat, nimic grav, probabil într-o oră se va termina și spre seară voi pleca acasă. Nu mi-e teamă, mai mult de trambalarea prin spital, de internare, de externare, în rest, mă analizez și știu că nu mi-e teamă, dar este totuşi o operaţie.

Am vrut să-mi iau rămas bun de la Tu,Dor, mă gândeam că nu se știe niciodată, voiam să-i spun ceva, dar nu adevărul, nu-mi place să divulg deviațiile corpului meu, dar să zicem că nu am avut curaj, cuvintele mi s-au oprit undeva, în gât şi nu le-am mai putut scoate întregi din mine. Sau nu voiam să-l încarc cu alte probleme, le-am spus că mă voi opera doar acelora cărora nu le pasă şi chiar nu le-a păsat. Sunt convinsă că îl voi revedea, dar rămâne şi un semn de întrebare, mă rog, complicații, etc. şi pentru acest mare semn de întrebare am vrut să-mi iau rămas bun de la el.

Pentru ca să pot dormi în noaptea asta, mi s-au dat ceva sedative ușoare, tocmai am luat un pumn de pastile, cu indicaţia medicului bineînţeles, eeei, un pumn este cam mult spus, câteva pastile acolo, nu ştiu exact ce mi-a dat, ştiu că sunt deja euforică, am râs, am glumit, am spus prostioare, s-ar putea să fi spus lucrurilor prea pe nume, dar sunt înainte de operaţie şi mi se permite orice.

Am visat ciudat în ultima vreme, m-am visat mireasă, mi s-a spus că nu este bine și, chiar dacă eu nu cred în interpretările astea ciudate ale viselor, cred doar în interpretarea mea, mai romanțioasă, m-am tot gândit, dar dacă au dreptate? De asta am vrut mai ales, să-l mai văd odată, să vorbesc cu el, ceva, orice, să-i fac cu mâna, chiar dacă el nu știe de ce.

Înainte de a lua pastilele, mi-am spus cuminte rugăciunea. L-am chemat pe Dumnezeu lângă mine, am vorbit mult, am râs, am plâns, ne-am adus aminte de diverse întâmplări, am intrat cu Dumnezeu de mână în viaţă şi am mers cu Dumnezeu de mână. L-am rugat să mă trimită înapoi de dincolo, dacă voi rămâne agăţată acolo, dacă îmi place, dacă este atât de bine, dacă este linişte, dacă este primăvară acolo şi nu mai vreau să mă întorc, să mă trimită înapoi, încă nu am terminat de trăit şi nici de răsfăţat. Mi-a promis că mă va ţine de mână şi nu mai mi-e frică, iar eu am promis că voi fi curajoasă. Noi cerem mult, Dumnezeu cere atât de puţin!

În astfel de momente, îmi este dor de mama şi de tata. Ieri, eram la rând într-un magazin, în spate, o mămică îşi chema fetiţa, o certa, o mângâia, nu vedeam, doar auzeam. La un moment dat vocea mamei a început să semene cu vocea mamei mele, acum zâmbesc, toate mămicile au aceeaşi voce, am închis ochii şi mi-am imaginat că vorbeşte cu mine. Când eşti bolnav, mă rog, eu nu sunt, dar cei din jur aşa se comportă acum cu mine, simţi nevoia de mamă, de tată, toată ziua mi-a lipsit telefonul de la ei, încurajările, îngrijorarea lui mama, glumele lui tata, bonomia lui. Mâine ar fi fost ziua lui tata. Ar fi meritat cei 73 de ani.

Nu, din păcate, timpul nu vindecă rănile, nu pe toate!

Dacă voi dispărea, nu acum, așa, vreodată, în timp, cei din familia mea vor avea nevoie de cineva de la care, chiar suferind, ar accepta căi spre Dumnezeu. În cruntă suferinţă, îl respingi pe Dumnezeu, îi arăţi pumnul, dar toate astea sunt tot o formă de credinţă, conştiinţa clară că există, dar te-a făcut să suferi şi trebuie să-ţi arunci furia pe cineva care vede tot, ştie tot, simte tot.

Viața oricum, va continua, nu-i aşa? Aparent, totul va fi ca înainte, chiar şi fără mine, vor rămâne clipele frumoase, va rămâne mami, suflând peste nori, împrăștiindu-i, suflând în vânt, alungându-l, suflând peste stele, aducându-le mai aproape de pământ, acolo unde pot asculta poveştile spuse la gura sobei de mami celor doi copii cu ochii mari, va rămâne Taina schimbând, ordonând planetele și constelaţiile cerului în numele iubirii.

Până la urmă, peste tot în lumea asta oamenii obosesc şi renunţă şi sunt uitaţi sau nu. Puțin, și eu am obosit, dintr-o vină mare, dintr-o dragoste pitită de ochii tuturor, ascunsă uneori chiar și de mine, da, știu, sunt sub efectul unui sedativ, dar poate fi asta salvarea mea? Să nu cad mai jos? Lumea nu se va opri, sau poate se va opri doar pentru o clipă, este suficient, un omagiu deajuns de mare pentru un biet suflet oarecare, rătăcitor prin lume!

Spune-ți părerea

comments

4 comentarii


    1. Mulțumesc, Ana, am trecut cu bine, Ceea ce scriu acum, s-a întâmplat acum un an, acum doar retrăiesc sentimentele de atunci!

      Răspunde

Dă-i un răspuns lui ANA BRATU Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *