Nu ştiu cum a început totul. Nu m-am apărat, nu m-am rugat lui Dumnezeu să mă apere, ştiam sigur că sunt ferită de astfel de lucruri. Andrei era lumea mea, Andrei era peste tot. Am fost curtată de bărbaţi mereu, am fost invitată la cină, la film, uneori şi în prezenţa lui Andrei, eram privită, eram fixată chiar cu obrăznicie, am primit scrisori de dragoste, flori, petale, păpuşi, Andrei a ştiut totul dintotdeauna, îi povesteam totul, ştiam că nu este gelos, nu a fost niciodată, deşi uneori mi-ar fi plăcut o umbră de gelozie în ochii lui, râdeam amândoi, îi ironizam pe toţi, uneori Andrei îi ironiza pe faţă, simţeam într-un colţ al inimii părerea de rău pentru tristeţea pe care mai mult o intuiam, bărbaţii sunt orgolioşi, nu-şi lasă sentimentele pe faţă, sau aşa cred ei. De ce nu i-am spus nimic când ţi-am prins privirea? De ce nu i-am spus nimic când zâmbetul tău a trecut peste faţa mea, lăsând o umbră ca zborul unui albatros peste valuri, de ce nu i-am spus nimic când sub zâmbetul tău m-am gândit la un pescăruş rănit cu aripile frânte?
Şi tot mă credeam ferită, multă vreme mă credeam ferită, lui Dumnezeu îi ceream să mă ferească de altele, nicidecum de aşa ceva, nici nu-mi trecea prin cap să-l rog aşa ceva, nici nu-mi trecea prin cap să mi se întâmple mie aşa ceva.
Şi apoi, într-o dimineaţă, când m-am trezit, gândul meu s-a dus către tine şi am zâmbit. De atunci, nimic nu a mai fost uşor.
Câteodată, eram speriată, treceam prin ce nu trecusem niciodată. Nu ştiam să joc astfel de jocuri, deşi simţeam că ăsta nu e joc. Dar nu ştiam ce este. Ceva se năştea în mine şi nu-i găseam nume. Şi dacă ştiam ce se va întâmpla, poate că luptam cu mine, poate că mă opuneam cumva, dar m-am lăsat dusă de val, de un val care mă făcea să mă simt bine. Târziu, am început să lupt, târziu am început să mă rog, dar trecuse prea mult timp şi sentimentul îşi găsise cuib în mine. Nu era singur, nu era stingher. Îi era bine acolo, alături de celelalte sentimente, alături de dor, alături de aşteptare, la început neştiind simțămintele străine unul de celălalt, s-au aşezat apoi cuminţi, liniştiţi, unul lângă altul, după ce s-au îmbrâncit şi înghiontit un timp, frustrate, sub avântul unor mirări fireşti. Am încercat să arunc acest nou sentiment, am încercat să-l reneg, să-l maschez, să disimulez, am fugit de tine, am fugit de mine, am fugit de lume. Nu ştiam cu cine să vorbesc, de fapt, nu aveam cu cine să vorbesc, cui puteam spune aşa ceva? vorbeam cu Dumnezeu, îl imploram, îl certam, plângeam, mă ascundeam. Doamne, de ce acum? de ce când din mine n-a mai rămas nimic, aproape nimic? de ce el? de ce el cu trecutul lui atât de dureros, de ce el? de ce el frumos, de ce el risipitor, de ce el rătăcitor, de ce el gonind mereu? De ce accept lucruri, idei pe care nu le-am acceptat niciodată până acum, de ce atâtea coincidenţe legate de el, de ce îl visez, de ce visez mereu că mă roagă să-l salvez, de ce râdeam mereu cu Andrei de toţi din jurul meu care mă priveau, de ce acum nu i-am spus nimic lui Andrei, de ce acum a fost altfel, cu totul altfel, de ce? De ce? De ce el din alte vremuri… De ce el din toate vremurile…
Scriam mereu, ore în şir de scris, pagini de întrebări, pagini de uimire că puteam să descoper acest sentiment acum când poate, mai am câţiva ani, pagini în care nu înţelegeam ce se întâmplă cu mine şi încercam să mă înţeleg, să pricep ce-i în jurul meu. Când privirea ta se aşeza cuminte pe faţa mea, descopeream sentimente noi, pe care nu-mi aminteam vreodată să le fi trăit, când privirea ta mă ocolea, tăioasă, nisipul, fir cu fir mi se strecura printre degete, ajungeam acasă şi ştergeam totul, pagină cu pagină, apoi mă speriam, parcă îmi pierdeam sentimentele, parcă se golea totul din mine şi dădeam undo, şi undo şi undo, de zeci de ori, de sute de ori. Nu ştiu dacă am salvat totul, sentimentele rămâneau acolo, înfipte adânc în inima mea. De ce nu pot da undo şi în viaţă, undo şi undo, de mii de ori, să mă întorc la anii de dinainte, la anii fără întrebări, dar tu, Tu,Dorul meu, ai da undo, înapoi la anii de dinainte dacă ai putea? Spune-mi, ai da? Spune-mi, ai vrea? Uneori sunt prea obosită să mai pot continua aşa, uneori am ani prea mulţi şi prea grei să mai pot accepta asta şi am avut o viaţă curată, dragostea mea, nu pot înţelege de ce eu trăiesc acum aşa…
După lupte, după trânteli cu mine însămi, după refuzuri, după negări, după nopţi de nesomn, după mii de întrebări fără răspuns, am acceptat, da, am acceptat, da, te iubesc, nu înţeleg nimic din ce se întâmplă cu mine, nu ştiu ce se va întâmpla, ştiu doar atât.
Dar te iubesc demn, mi-a fost ruşine de sentimentele mele, dar nu sunt plecate din mine cu voia mea, sau aşa încerc eu să mă conving pe mine, ca să nu fiu vinovată în ochii tăi cu totul? Acum, nu-mi mai este ruşine, accept totul…
Şi apoi îmi aduc aminte că tu eşti poate, iubirea altei iubiri, că eu sunt femeia altui bărbat, întrebarea altui răspuns şi ca într-un carusel, mi-e iar ruşine, sunt într-un tren şi nu am plătit bilet. Tichetul meu este pierdut la marginea lumii, la granița dintre galaxii şi apoi palma ta atingând faţa mea, buzele tale atingând pielea mea, mi-e iar dor, eşti din alte timpuri, eşti din alte vremuri…