Ultimele rânduri, ultima dată când sunt cu tine, ultima dată când scriind, eşti al meu. Deşi ştiu că nu ai fost niciodată al meu, mi-a plăcut să cred asta, aveam nevoie să cred asta, dar ştiu că a fost un vis şi atât.
A fost o perioadă grea şi am obosit! Nu mai pot să iau zilele de la capăt şi să fac mereu aceleaşi lucruri, nu mai pot să aştept, nu mai pot să plâng. Auzi? Am obosit.
M-am învăţat cu toate sentimentele, fac parte din mine, dar aş vrea să le uit. Aş vrea o altă viaţă, aş vrea o altă şansă, dar ştiu că nu voi primi nimic şi trebuie să iau totul aşa cum vine…
Intr-o clipă se poate schimba totul, te întorci cu spatele şi viaţa ta se schimbă pentru totdeauna, sau doar clipeşti şi totul se schimbă, nu ştiu, un accident, sau poate un sărut, viaţa ta nu mai este cum a fost şi nu ştii dacă vei reuşi vreodată să te întorci de unde ai plecat. Şi apoi, clipeşti iar, şi viaţa se schimbă din nou!!! Totul este ameţitor, adrenalina este la maxim, dar sufletul meu este făcut praf, nimeni nu vede, nimeni nu simte, am ajuns într-un punct şi Dumnezeu nu cred că ştie ce vrea să facă mai departe cu viaţa mea şi atunci improvizează din mers, schimbă regulile, iar eu trăiesc într-o stare de confuzie totală, dar, nu-i aşa, trebuie să fiu recunoscătoare pentru tot, pentru că într-o zi va veni şi clipa când nu se va mai schimba nimic, niciodată.
Am încercat să vorbesc cu tine, de multe ori, te-am rugat să-mi spui doar un cuvânt, dar cuvântul tău nu venea niciodată, nu înţelegeam ce vrei, încercam să intuiesc, să mă comport normal, dar ajutorul tău nu venea, am trăit zile în şir în confuzie, în derută, nu ştiam ce urmează, dar de la tine nu a venit niciun cuvânt. La un moment dat, mi-ai spus: ”Revino-ţi!”, da, îmi aduc aminte că am luat în râs, mi-am dat două pălmiţe să-ţi arăt că îmi revin, dar sensul acestui cuvânt nu l-am înţeles chiar atunci, deşi inima mea s-a strâns puţin, ameţită de tot. Şi au trecut zilele, şi erau din ce în ce mai grele, mai derutante, aveam impresia că sunt în plus, dar aş fi vrut să îmi spui tu asta, seara era cel mai groaznic, amintirile mă năpădeau, ştiu nu sunt multe, dar erau intense, pernele mele răvăşite cunosc povestea întreagă, mă duceam la culcare înaintea tuturor să am timp să mă gândesc în linişte, să am timp să plâng, să am timp să întreb: de ce?… Şi apoi într-o zi, am înţeles. Eram chiar la tine în laborator, încercam să lucrez, te-am întrebat ceva, mi-ai spus că eşti foarte ocupat, că nu ştii de ce să te apuci mai întâi şi nu te-ai uitat la mine, ci pe undeva pe lângă faţa mea, îmi făceai ceai de fructe când veneam la tine, să-mi fie cald, nu mai era ceai pentru mine acum, discuţiile noastre despre orice, numai ca să stăm o clipă mai mult împreună ţineau de trecut. Eram în plus. Doamne, atunci am înţeles, stâncile s-au prăvălit peste inima mea, m-am ridicat, era ceaţă în jur, nu ştiu cum am văzut uşa, am ieşit, fugeai, te eschivai, te jucasei puţin şi altă jucărie în jur nu găsisei, fusesem la îndemână. Prin ochii mei, mă vedeam extrem de ieftină. A urmat furia, frustrarea, aş fi vrut să trântesc în jur, să sparg şi după câteva zile în care am urât, în care m-am urât, cred că m-am liniştit, a urmat tristeţea şi resemnarea, acceptarea, mlaştina. Cu cât încercam să ies din starea asta, cu atât mă afundam mai tare, mai adânc, mă cuprindea abisul din jur, am pus întrebări şi căutam doar răspunsuri, nu leac pentru deruta, şovăiala şi îndoiala mea, iar minuni nu mai aşteptam demult. De la tine niciun cuvânt nu a venit, nu aveai timp, erai atât de ocupat
Şi femeia laşă din mine ar fi vrut să te întrebe: DE CE? De ce m-ai chemat atunci? Sunt peste tot persoane cu care să te joci, care ştiu să fie jucării, de ce eu? Şi m-am închis în mine, m-am închis pentru totdeauna în gândul care înjunghie, care spintecă și ucide că nu am fost decât o jucărie, ziduri uriaşe s-au ridicat în jurul meu, ziduri peste inima mea, ziduri peste care va fi greu să treacă cineva.
A urmat neîncrederea în tot ce mişcă în preajma mea, dar mai ales neîncrederea în mine, îndoiala, răspunsuri care dureau, zile în care mă îndoiam de toate şi de mine însămi, mă îndoiam de tine. Şi nu-mi găseam sufletul nicăieri, încercam să-ţi găsesc scuze, eşti bărbat, ai făcut ce fac bărbaţii în general, se joacă, distrug, dărâmă, doar pentru a-şi satisface orgoliul, îmi spun că nu-mi pasă, că am viața mea, că nu mi-e dor, îți spun că ești departe, să stai departe, să nu mă mai atingi. M-am apropiat de o limită periculoasă şi am pus degetul pe ea, m-am rănit, cumplit, groaznic de dureros. Eram femeie, eu nu puteam să fac asta, orice lege, orice canon, orice cutumă mie, ca femeie îmi interzice asta, dar mă simţeam atât de bine cu tine, discutând despre orice, despre mine, despre persoane din viaţa noastră, aveai faţa luminoasă când vorbeai cu mine şi am crezut că îţi face plăcere, mii de imagini îmi treceau prin faţa ochilor, mii de reproşuri îmi făceam. M-ai rănit, dar am încălcat regulile şi merit tot ceea ce mi se întâmplă. Ceea ce a fost cel mai cumplit, faptul că am trecut singură prin tot. Şi speranţele mi s-au năruit când eram singură, şi amintirile care dureau cumplit, şi inima strânsă când veneam la institut, iar seara mă culcam pe partea stângă să o presez, să o simt strânsă, apăsată, mi se părea că nu mai simt durerea dacă o presez sub corpul meu şi ura pentru mine, dispreţul şi neîncrederea. Uneori, o urmă din mirosul tău de atunci se aciuia lângă mine, Dumnezeu nu m-a menajat cu nimic, am trecut singură, fără să pot să spun nimănui, nimic, am trecut singură prin tot, dormitorul a fost camera mea de jelit, şi pernele, acolo mi-am descărcat durerile şi dorul şi uşa o închideam cu grijă, ca nicio urmă de dor să nu iasă, să umble buimac prin casă şi cineva să-şi dea seama că nu sunt singură, că multe dureri mă însoţesc….
Legătură permanentă
am avut impresia ca privesc un vulcan in eruptie, superb descrisa starea, cine stie, stie… imi place!
Legătură permanentă
Mulțumesc, Ana, chiar eram un vulcan în erupție când am scris. Cine știe la câte erupții o să asiști??!!!!
O zi cu soare!
Legătură permanentă
ah, Cristina, nu starea imi place, fiecare isi are vulcanii lui, ci cum ai scris!… Iti doresc, de asemenea numai zile senine! 🙂
Legătură permanentă
Am erupt și azi! Sau nu? Cine mai știe?