Din păcate, viaţa nu se întoarce, nu îţi dă nimic înapoi. Nu poţi să uiţi, nu poţi să ştergi, nu poţi să schimbi. Iar dorul, cu toate zidurile pe care încerc să le ridic împotriva tuturor, dorul nu se vindecă cu timpul, se transformă într-un dor care nu mai doare atât de tare, te sfâșie, nu te mai dezintegrează, dar nu se vindecă.
Nu ştiu dacă există Dumnezeu, în mod sigur, nu există Dumnezeu aşa cum îl vedeam eu, nu m-ar fi lăsat toate zilele astea singură, în niciun caz. Vreau să vorbesc cu el şi nu vine. Îl chem şi nu vine. Îl strig seara de mii de ori şi nu vine. Dumnezeu nu m-ar fi lăsat atunci, înainte de Crăciun să vin la tine, mi-ar fi pus piedici, m-ar fi îmbolnăvit, mi-ar fi stat în cale şi nu aş fi ajuns. Nu m-ar fi lăsat ştiind apoi că voi suferi. Sau ştia Dumnezeu că orice piedici îmi punea în cale, eu tot aş fi ajuns atunci la tine? Râsul tău la telefon îl auzeam şi orice piedică aş fi trecut-o, chemarea ta o auzeam şi orice boală aş fi dat-o deoparte. Dumnezeu nu s-ar juca cu mine, cu sentimentele mele. Dumnezeu m-a rănit cumplit, sau tu, sau eu şi ştii ce dragul meu, să nu mai crezi niciodată că nimic nu este întâmplător, auzi? Totul este la întâmplare, totul, regulile le facem noi şi noi le încălcăm şi definiţiile şi tot noi ne ghidăm după sintagme care într-un moment sau altul al vieţii s-au potrivit, au mers, dar de cele mai multe ori, nu au nicio valoare.
Ţi-am spus vreodată că am trăit cel mai frumos sfârşit de an? Da, ţi-am spus. Ţi-am spus ce a urmat? Mergeam pe străzi şi voiam să îi îmbrăţişez pe toţi, era frig, dar venea primăvara, umblam descheiată la haină, pielea mea era în bătaia vântului și ploua și ningea, dar era atâta soare? Nu am fost niciodată superstiţioasă, dar mergeam pe stradă, ca prima oară, învățam pașii, învățam să nu cad, eram amețită de trăirea mea, de șuvoiul de sentimente ce dădea buluc peste mine şi încercam să ocolesc crăpăturile trotuarelor să nu-mi aducă ghinion în dragoste, îmi trecea calea pisica, mă întorceam, stăteam la geam, acasă şi număram: dacă din zece maşini cel puţin trei sunt albe, mă iubeşte, înţelegi? Nu voiam să te pierd, nu voiam să pierd nimic din tine. Şi acum, spune-mi, cum te uit? Cum te uit, Tu,Dorule? Când eşti parte din toate visurile mele? Și iar femeia laşă din mine ar vrea să te întrebe dacă o secundă, o simplă secundă am însemnat ceva? Dacă soarele este albastru, dacă vulturii sunt verzi, dacă pescărușii pleacă în țările calde, dacă luna este pătrată şi tu îmi vei răspunde evaziv, sau nu îmi vei răspunde şi eu nu înţeleg nimic, sau înţeleg aiurea şi îndoiala, neîncrederea în mine, vezi bine mă transformă în ceva urât, în ceva care nu sunt eu. Nu, lasă, te voi uita, dar nu acum, nu aici, poate într-o altă lume, poate într-o altă viaţă. Nu lăsa să ţi se întâmple ceva, m-aş sparge în bucăţi, aş rămâne aici, lângă copiii mei, dar aş fi goală şi nici de plâns nu aş putea plânge, cine m-ar înţelege? Cine ar fi lângă mine?
Nu-mi este teamă de sentimentele mele, fiecare cuvânt pe care ți-l spun este doar pentru inima ta, fiecare cuvânt l-am curățat de petele vechi, l-am şlefuit, l-am mângâiat, l-am răsfăţat şi dacă un cuvânt nu reuşea să exprime dragostea mea, l-am inventat, fiecare poartă sufletul meu şi fiecare este doar pentru tine, nimic pentru alţii, cuvintele s-au terminat odată cu tine.
Și știi ce? Te voi uita atunci când voi vrea eu, atunci când voi hotărî eu, te voi iubi pe ascuns, fără cuvinte, fără ca tu să știi asta. Nu am nevoie de aprobarea ta, nu am făcut cu tine niciun târg: te iubesc ca să mă iubeşti, a fost doar un fapt: te iubesc pentru că te iubesc! Nu-mi trebuie încuviințarea nimănui! Nu-mi trebuie încuviințarea ta! Nu am vrut nimic, nu am pretins nimic, doar am iubit. Atât.
Ştiu să înşel aparenţele, poate cei mai mulţi nici nu-şi dau seama prin ce trec şi cui i-ar păsa? Anumite persoane se vor uita la mine ciudat când în miezul zilei, fără să spun nimic, mă ridic furtunos şi ies din laborator. Hm! Ciudat, nu s-a mai întâmplat să plece Taina așa, dar se va uita repede. Alţii vor considera ciudat că voi râde la o glumă, dar o lacrimă îmi va atârna stingheră de pleoapă, nevrând să-și dea drumul, de jenă. Dar vor uita şi asta şi nimeni nu-şi va da seama cât de adâncă a fost rana mea de fapt!
Poate într-o zi, cineva mă va iubi suficient de mult, mult mai mult decât mă urăsc eu acum şi asta, poate va ajuta rana din mine să se vindece. Deşi cred că, pentru mine, este mult prea târziu.
În toată marea asta de dragoste pentru tine, nicio privire rece de la tine, niciun munte de gheață, nicio otravă nu mă putea atinge dacă nu aveam sentimente. Cred că ți-am şoptit, sau ți-am strigat, nu mai ştiu, că într-o zi, când vei fi pregătit, te voi căuta, acum sau în altă lume şi voi continua povestea mea şi a ta. Nu, dragostea mea, nu te voi mai căuta niciodată, dacă nu am putut ajunge la inima ta, nu mă vei putea iubi niciodată, orice viaţă am trăi. Alte vieţi nu ar mai putea suporta asta…
Numai spune-mi, Tu,Dorul meu, de n-aş fi fost eu, Taina, eu cea care-ți căuta zâmbetul, privirea, eu Taina, cea care împrăștia norii, stârnea vântul, scotocea razele de soare ca să te găsească, ai fi găsit vreodată pe altcineva să fie ca mine?
Sunt ca o gară, mai vine un tren, mai pleacă un tren, altele trec vijelios fără să oprească, mai flutură cineva o batistă, mai văd un semn de la geam, o mână întinsă, un iubit care pleacă, tu vei rămâne mereu…