Decembrie….
Iarna a venit în forță, mai întâi cu zăpadă, apoi cu ger năpraznic. Nu pot nici măcar să mă apropii de banca mea, încerc să beau cafeaua din picioare, dar frigul îmi pătrunde printre haine. Nimic nu mă poate ascunde de frig. Tremur toată și într-un final renunț, plec să-mi beau cafeaua în laborator. În aerul cald de aici, eu continui să tremur. Îmi iau halatul, beau din cafeaua deja rece, îmi pregătesc aparatura, instalația, dar frigul pătruns deja nu-l pot azvârli din mine. Când am venit la masă, am prins o discuție, colegii mei nu prea îl iubesc pe profesorul meu. Surprinzător, m-a deranjat. Nu ştiu de ce nu-l plac, nu ştiu de ce le este oarecum frică de el. Are într-adevăr o oarecare putere aici, în institut, probabil și în lumea științifică, dar nu-l văd a fi omul care să se fi folosit de această putere. Este adevărat, a dat buzna cu studenții de la un moment dat în laborator și celor mai mulți nu le place. Nici șefei nu-i place. Dar el și-a impus punctul de vedere și ea a trebuit să accepte. Dar se vede din privirea ei că o deranjează. Este o doamnă, probabil nu-i va spune niciodată, dar este destul de rece cu el, păstrează o distanță pe care înainte n-o simțeam.
De ce înainte nu venea aici și acum vine? Sunt eu vinovata? Da, a suferit în viață, a pierdut pe cineva drag, dar acum vine pentru mine? Dacă da, simt o oarecare responsabilitate față de el, trebuie să-i fac intrarea, aici, în laborator mai blândă, să mătur înaintea lui, să șterg praful, să am grijă să nu bage cineva mizeria sub preș. Dacă ceilalți îl privesc cu ranchiună, aruncă diverse zvonuri despre el, sunt și cîțiva care amplifică zvonurile, parcă sunt emisiuni de știri, trebuie cineva să-i facă viața mai ușoară după ce a trecut prin purgatoriu. Nu trebuie să-i las pe ceilalți să fie răi, să-l malaxeze mărunt și încet. Cine poate înţelege? Dar mă deranjează că nu este prea iubit de ceilalţi, nu ştiu de ce, nu pot să-mi explic de ce, dar îl simt complice la ceva, este așa, parcă l-aș cunoaște, nu știu cum să îmi deslușesc sentimentul acesta!
Și trec zilele grele de decembrie, curând va fi ianuarie…
Câteva zile profesorul meu a venit cu studenții pentru seminarii, la noi în laborator. A repartizat și la masa noastră doi studenți.
Îi îndruma atent, îi învăța să țină eprubetele, aparatura, în trecere, m-a atins pe spate, iar mâna lui a rămas acolo câteva secunde, ca o adiere. Un curent electric a trecut prin mine, am încremenit în așteptarea altei atingeri. Dar n-a venit. O secundă camera s-a învârtit, m-am întors, m-a privit serios, fără să zâmbească, fix, apoi a trecut mai departe. La masa vecină când s-a oprit, l-am urmărit. Are trei riduri lângă ochi atunci când este obosit sau concentrat. Pe frunte i se formează o cută când vorbește. Apoi a doua zi, a intrat, m-a căutat din ochi, apoi s-a întors spre șefa, au vorbit, au intrat studenții, parcă am intrat într-o buclă a timpului, doi studenți la masa noastră, el îi îndruma, apoi atingerea ușoară pe umăr de data asta, s-a aplecat să-mi explice ceva, încremenirea, așteptarea, o aromă mi-a atins nările, am adulmecat-o, m-a privit fix, fără zâmbet, a plecat. Ce cuvinte ar putea să înlocuiască sentimentul atingerii?
Alerg astăzi cu mașina spre institut. Trebuie să simt iar acea atingere. Parchez mașina, frigul crunt îl simt pe față, dar îmi face bine, ocolesc chioșcul, voi bea o cafea mai târziu în laborator. Nu trebuie să fumez ca niciun alt miros să nu-mi altereze aroma lui. Pe coridor, înainte de a intra în laborator, trece el, cu niște foi în mână, încet, parcă socotindu-și pașii. Zâmbesc larg, am o întrebare pregătită, chinuită, un pretext, doar să-l pot opri, doar să pot vorbi, întind mâna spre el, se uită la mine serios, sever aproape, ochii lui doar trec peste mine, mă salută și trece mai departe. Rămâne mâna întinsă după el, ca o întrebare, gândul îmi fuge la Lorelei: ”Anii mei au sunat a cântec, dar am trecut pe lângă ei cu dragostea de mână și am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear.”
Fără zâmbet, fără atingere… A și înclinat umărul ca și cum ar fi vrut să mă ocolească. Paralizată, încremenită în îndoială, trec, pășesc, fața îmi întinde un zâmbet reflex, rictus de saltimbanc. Îmi rămâne în gând doar umărul înclinat, să nu mă atingă, ca pe ceva necurat. Pedeapsă? Lepădare? Uitare? Uitare a ce?
A fost unul din acele momente, pe care îl consideri crucial, îl aștepți dar nu urmează nimic. Ce-am așteptat? Nu știu, nu mă înțeleg, eram în transă, căutam atingerea, dar am înțeles un zâmbet altfel decât trebuia.
Dezamăgire… Resemnare… mă simt ca un cerșetor în fața căruia te faci că-ți cauți buzunarul, dar treci mai departe. Și rămân cu mâna întinsă ca a regelui Lear.
Nici nu-l cunosc, și-mi spun răzbunător, nici nu vreau să îl cunosc. E un străin. Un meteor în viața mea.