Dragul meu,

Dragul meu,

Află despre mine că sunt bine și sper ca scrisoarea mea să te găsească bine și pe tine. Mare bucurie mi-au făcut rândurile tale, Doamne, de-ai ști cum m-am transformat în câteva minute cât le-am citit, m-am dat de trei ori peste cap și m-am făcut gâză, gâză mică de primăvară, abia ieșită la lumină, apoi m-am dat iar de trei ori peste cap și m-am făcut prințesă, d-apăi cine ar mai putea primi asemenea scrisoare decât o prințesă? Am fost și trubadur, și muncitor de pământ, am fost dansatoare și miner, am fost fluture și nor, am fost vânt și am fost vin dulce să-l bei seara, să te răcorească, am fost ploaie și am fost mirare, am fost nectar și am fost … am fost, am fost, da, am fost dragoste, eu însămi, am fost dragostea. Și ce te-am mai oblojit, și alintat, și ridicat, și întărit. Ca un zid m-am pus în fața ta să te păzesc de lume rea, de soare arzător, de frig aspru. și află, dragul meu, că te-am visat. Da, întâia oară! Nu te-am putut visa după primul tău sărut, nici după ce m-ai ținut de mână prin pădure, mă străduiam, zău că mă străduiam, închideam ochii puternic, te rugam să vii, și nu veneai, dar aseară, când am știut că te gândești la mine, am închis ochii și ai venit. Ca un vânt cald de primăvară ai venit. Se făcea că trebuia să cobor într-o pivniță și avea pereții joși, tavanul lăsat și mi-era teamă, dar ai venit, m-ai luat de mână și dincolo de pivniță se lăsa o grădină și la capătul ei, marea. Nu am văzut niciodată marea, dar cred că marea era. Spun cei care au văzut-o că este albastră, iaca doar, ca orice apă, dar marea din vis era când albastră, când roșie, când verde, și eu treceam cu tine prin toate culorile, mă coloram și eu, te colorai și tu, treceam ca prin curcubeu și râdeam, râdeam.

Apoi, se făcea că trebuia să urcăm pe o scară în pod, și urcam, urcam, dar nu era podul acolo, erau munți, iaca munți, ca toți munții. Eu nu am văzut vreodată munții de aproape, îi văd de aici, din pădurea mea, încruntați, cum altcumva să fie dacă stau tot timpul cu vârfurile în ceață? Dar munții mei din pod, nu erau încruntați, erau senini, nici ceață nu era, doar brazi, flori, da, maci, peste tot, ca primăvara. Și în mijloc, o apă, ca orice apă, avea valuri ca marea din pivniță, dar se vedea capătul, și doară dacă cea căreia nu i se vede capătul se cheamă mare, asta cred că se cheamă mică. Era albastră, și verde și galbenă, curată, liniștită.

Când m-am trezit, am știut că poate nu voi vedea niciodată marea cea adevărată, munții cei adevărați, sau mica din creștetul munților, dar ele vor fi acolo pentru mine, mereu, voi închide doar ochii, voi coborî în pivniță, voi urca în pod, daa, cu tine de mână, altfel cum? și acolo voi găsi mereu lumea mea, viața mea, marea mea, mica mea, munții mei, cu spiriduși, pitici, cu pădurile mele pline de Scufițe Roșii, fără lupi să le sperie, cu căsuțe albe ale piticilor, cu Albe ca Zăpada pregătindu-le masa, curățindu-le casa, fără vrăjitoare, maștere, doar prinți și prințese. Da, am știut că lumea, viața, munții, marea, mica nu sunt așa cum sunt, ci așa cum le văd eu. Păi dacă o floare este frumoasă, ce dacă lumea zice că e buruiană? Pentru mine e floare.

Puțin, mi-e teamă, dacă într-o dimineață am să mă trezesc fără tine, poate lumea mea va fi neagră, pădurile mele, munții, marea, mica vor fi bântuite de lupi, de rechini, și Scufițele, piticii se vor speria, vor intra în culcușuri reci, și nu vor mai ieși. Și luna se va ascunde, speriată să nu-i zgârie crengile obrajii dolofani, iar florile nu vor mai râde, vor fi doar buruieni. Și visele mele vor fi ca niște oameni ai străzii, bântuind pe ulițe pustii, fără pod cu munți, fără pivnițe cu mări. În lumea asta rece, eu nu voi putea trăi, mă voi stinge ușor, ca o frunză, ca un val. Când m-am trezit, am vrut să te păstrez lângă mine, așa cum erai în vis, râzând. Am știut cumva, după visul meu că trăiam ceva ce nu mai trăisem. Cum am știut? Mi s-a oprit inima, altădată nu mi s-a mai oprit. Apoi a pornit la vale, ca și cum căra ceva în spate. Așa am știut. Dar nu știam cum se numea ceea ce trăiam. Dacă nu mai trăisem niciodată?? Doamne, să fie dragoste? Acea dragoste de care vorbesc cucoanele la oraș? Când m-ai sărutat prima oară, am vrut să-ți fur buzele, dar ce valoare aveau ele fără tine? Am oprit sărutul atunci. Strângeam din buze, cum fac doamnele când se rujează, îl mângâiam ca pe o ființă vie! Ți-aș fi oprit și mâinile cu care mă strângeai, dar ce erau ele fără tine? Mă strângeam și mă făceam mică să mă ai mereu, să mă ții în buzunar, să nu mă vadă nimeni. Doamne, să fie dragoste? Nici nu citisem vreodată cuvântul, nici nu-l scrisesem. Nu știam cum arată nici ca vorbă, dar ca pornire de inimă? Am vrut să scriu cuvântul, să-l citesc cu voce tare, să-l aud, apoi să-l simt, să știu eu în inima mea dacă e acolo, sau nu.

Am scris cu o crenguță pe pământ, DRAGOSTE, cu litere mari, dar cuvântul nu mi-a plăcut cum arăta, parcă nu avea început și sfârșit, l-am șters și am scris Dragoste. Da, așa mi-a plăcut, avea început și sfârșit nu avea niciodată. L-am mângâiat, l-am alintat, ca pe tine, l-am șoptit încet, da, e un cuvânt așa frumos, și scris și șoptit. Da, apoi l-am simțit în inimă. Da, e dragoste în inima mea.

Spune-ți părerea

comments

Dă-i un răspuns lui Cristina Barbu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *