Niciodată povești…

Între timp, printre visele mele, viața continua, cu iarnă, cu vară, eu creșteam, casa era din ce în ce mai mică, muma trebăluia cât era ziua de mare, nu știu exact ce făcea, nu stătea deloc, dar munca ei nu se vedea. Bucățica de pământ din spatele colibei, prindea puțină viață vara, nu reușeam niciodată să facem cartofi, pământul nu era bun, iar cartofii erau tare spornici în orice mâncare, oricum vara trecea mai frumoasă, stomacul îl simțeam mai potolit, cu zeamă lungă din orice reușea muma să crească în grădină. Și începutul toamnei îl treceam ușor, bucatele cu chiu cu vai, puteam să le păstrăm, trăgeam de ele cât puteam, dar iarna când venea, ca ursul îmi venea să intru în bârlog, să nu mai ies până-n zilele calde. Mă revoltam împotriva zilelor reci, deveneam rebelă, prin ținuturile noastre vânturile erau puternice, se năpusteau asupra noastră, zăpada acoperea coșmelia, mă vedeam luptând cu nămeții, simțeam iarna ca un monstru pe care trebuia să-l dobori. Și eu nu aveam astfel de arme. Iarna oricum venea!

Ar fi fost bun un bărbat pe lângă casă, dar calea Anicăi, care era mai tânără n-o tăia niciun flăcău mai acătării. Bărbații în putere aveau câte un pogon de pământ de la boier, primeau și bani pe munca de la moșie, dar norocul nu ne surâdea nici nouă, nici mahalalei, în ultimii ani, când era mai mare nevoie de bărbați după război, ca un făcut se nășteau mai multe fete. Semn de speranță într-un viitor fără alt război. Așa că muma, o dădea pe pilde din vecini. Iaca, mai jos de noi, trăia Leila, gurile satului spuneau că era tătăroaică, la fel și bărbatu-său, Kenan, cred că gurile satului aveau dreptate, că tare ciudate nume aveau, așa nume nu mai întâlneai prin ținuturile noastre, și tot gurile rele spuneau că se luaseră de veri primari, și zic și eu că așa o fi fost, făcuse Leila patru băieți, dar doar cel mare era bun, ceilalți era nătângi. Unul dădea din cap tot timpul, și avea gura strâmbă, altul repeta după tine tot ce spuneai, era prostovan rău, altul se născuse cu mâinile betege, una era mai scurtă, cealaltă nu avea degete, și așa schiloade, le ținea tot timpul la piept, contorsionate, de parcă ascundea ceva în ele, ziceai că se roagă continuu. Cred și asta, că tot timpul căta în sus, spre cer. Numai când trecea Anica, privirea lui se lipea de ea. Ochii lui erau albaștri, rar lucru la tătari, albaștri ca două ramuri ale Dunării, și oblici, parcă tăiau fața, dar când o privea pe Anica, deveneau negri, adânci, se măreau, parcă voiau să o cuprindă cu totul, să vadă cât mai mult din ea, nările îi fremătau, ca ai unei sălbăticiuni, adulmecau orice fir de aer din preajma ei, devenea doar simțuri. Anicăi îi era teamă de el, trecea în fugă, nu-l privea, când se ducea dincolo de gardul lor, se potolea, mergea mai încet, dar tot căta în spate, cu teamă, iar ochii lui deveneau tot oblici, albaștri, triști. Mă gândeam că nu ai nevoie de minte ca să iubești, trupul și judecata îi erau strâmbe, dar sufletul îi era întreg, mai întreg decât la cei întregi.

Iar cel bun, cel mai mare, era tare urât, și violent ca taică-său. Încercase el să se dea pe lângă Anica, dar fugise de el ca de necuratul, mai bine lipsă decât cu urâtul lângă tine. Și moștenise meteahna tatălui, bea, și bea mult, apoi devenea de nestăpânit, trântea, înjura, ba se spunea că pe Ion, mutuʼ din capul satului, el îl lăsase fără grai, îi tăiase gâtul la o beție. Trăise Mutuʼ, cum îi ziceam noi, dar doar gângăvea, când vedea că nu-i mai ies cuvinte din gură, începea să se vaite. Plângea cât era ziua de lungă, și la muncă, și la băut.

Iar Leila, numai viață normală nu avea. Numai bătută, o vedeam, cu vânătăi în jurul ochilor, ruptă și julită. Fusese frumoasă, deh, tătăroaică, dar acum era bătrână, mult mai bătrână decât anii ce-i avea. Avea o filozofie simplă, cât eram de mică, când dădea de mine, îmi spunea mereu: ”Maică, dacă iei bărbat bețiv, să mănânci devreme, înainte de a veni el acasă, dacă vine beat și te bate, măcar să te prindă sătulă, dacă vine treaz, mai mănânci și cu el o dată, dacă ai ce.” Așa trăia Leila, și dacă îi vedeai viața întreagă, o bătaie continuă, nicio mângâiere, îi dădeai dreptate mumei. Da, mai bine lipsă decât cu bețivul în casă. Azi, privind în urmă, îmi dau seama că oamenii aceștia duc din generație în generație, tare, niciodată povești.

Spune-ți părerea

comments

Dă-i un răspuns lui Cristina Barbu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *