Într-o toamnă, ai vrut să mă înveți cum se moare. Erai îngrijorat, puteam muri oricând, viața este atât de fragilă, tu trecusei prin multe, știai cum se moare, muriseră toți în jurul tău deja de câteva ori. Eu nu murisem niciodată, eram atât de tânără, nu credeam că trebuie să învăț. Râdeam când mă învățai, erai atât de serios, te priveam murind, așezându-te atât de real ca o frunză ofilită pe un ram, închideai ochii, te prefăceai că mureai. Eu râdeam, aveam toată viața în față să învăț să mor, de ce de acum, de ce așa devreme? Dar mă durea că te vedeam murind puțin câte puțin cu fiecare lecție despre murit. Și-mi strângeam în palmă linia vieții, parcă s-o ocrotesc, parcă s-o îmblânzesc. Dacă mie mi-era lină linia vieții, tu nu mureai. Și apoi mă revoltam, cum să moară copacii? Cum să moară soarele? Cum să moară oceanul? Și râdeam, și mă linișteam, da! Nu are cum să moară soarele, nu are cum să moară oceanul, nici cocorul nu poate să moară, da, da, râdeam și continuam, nici lumina nu poate să moară, nici… nici visul, nici dorul nu poate să moară, nici totul. Vezi, tu ești totul! Și-ți explicam asta, fericită, și râdeam, săream șotron în timp ce-ți explicam, un fluture se zbătea pe pleoapa mea, tu erai atât de serios, eu mă întrebam ce știi tu și eu nu știu, ce secret porți, ce taină duci? Eu râdeam, dar umbra mea începuse să plângă, cu lacrimi mari agățate în colțul ochilor, și lacrima avea culoare de cacao cu lapte. Era lacrima umbrei, lacrima mea nu căzuse încă. Jucam șotron și strigam tare, tare, să nu aud ce-mi spui, doar tu să auzi ce-ți cânt: „Fugi deochi dintre ochi, din gene și din sprâncene, din vârful nasului, din măduva oaselor, din creştetul capului şi du-te unde cocoşul nu cântă, unde popa nu toacă, unde câinii nu latră, acolo te-aşteaptă cu mesele întinse, cu făclii aprinse şi lasă-l pe el, curat, luminat, cum Dumnezeu l-a lăsat!”.
Da, te-am învins, nu mai spuneai nimic, doar zâmbeai, dar zâmbetul tău era trist. Am strâns umerii și te-am întrebat ce știi tu? Nu poate să moară copacul, dar frunza poate să moară, nici cocorul nu poate să moară, dar aripa, da, și luna poate să moară, și valul, și malul, tu știai atât de multe, eu te iubeam și eram atât de vulnerabilă, eu puteam muri! Când iubești poți să mori de atâta iubire! Și ți-era teamă că într-o vară, ai să mă iubești și tu, și vei putea muri. Atunci, nu mă iubi, ți-am spus! Lasă că te iubesc eu și pentru tine! Dar, tu cum vei putea trăi fără suflet? Se poate trăi cu sufletul gol? Un suflet fără iubire e atât de pustiu, cum vei putea să învingi iar? Cum vei putea să faci soarele să răsară? Și lumina să răzbată în întuneric? Cum vei putea trăi orb? Cum vei putea trăi surd? Și olog? Și gârbov? Căci fără iubire, fără mine vei fi rouă, doar rouă. Rouă în aer, între două lumi, neputând să te ridici, neputând să te apleci. Vei fi copac fără frunze, vei fi mare fără val, mare fără țărm, te vei răscoli, te vei prăbuși, te vei vântura. De aceea ești trist? De aceea ochii tăi sunt goi? De aceea lacrima are culoare de zaț de cafea? Abia acum cade și lacrima mea, un râu e la picioarele mele, ești tu?
Și când va trebui să învăț cum se moare, o voi face senin, cu obrazul pe pământul cald, cuminte, iubindu-te, așteptându-te, strângând în gând un sărut pe gât, întrebându-mă ca un copil cum poate un om să oprească o inimă, și dacă poate opri o inimă, nu-i așa că poate opri ploaia? Și poate opri vântul? Și păsările le poate opri să mai plece? Tu poți, așa e?