Am plecat în concediu cu inima puțin îndoită. Nu mai fusesem niciodată în Bulgaria, doar trecusem în drumul spre Grecia. Dar am plecat hotărâtă să-mi placă. E mai ușor așa, când vrei să-ți placă, îți place, când pleci pus pe harță, pe cârcotit, hotărât să nu-ți placă nimic în jur, strici doar bucuria fiecărei clipe. Am plecat cu gândul să descopăr locurile pe unde odată se plimba Regina Maria, să-i aflu pasiuni, refugii. Și ca să fiu cinstită, am plecat să găsesc locurile în care acum 100 de ani, Diana Slavu, din ”Pânza de păianjen” a Cellei Serghi se îndrăgostea mai întâi de Petre Barbu, apoi de Alex. Tărâmurile Reginei Maria s-au păstrat, castelul construit pe malul mării și-a menținut măreția vremurilor de altădată, este adevărat aș fi vrut poate mai vie prezența reginei, poate mai multe poze în diverse ipostaze, aș fi vrut-o lângă umărul meu, arătându-mi cu degetul și explicându-mi ce simțea când i s-a făcut o anume poză, la ce se gândea când se plimba. Am simțit-o mai mult pe aleile grădinii din jurul castelului, maiestoasă grădină, cu alei, cu scări ce urcau, coborau, treceau peste podețuri, peste pietre, peste ape. Mi-a plăcut să descopăr amprenta românească într-un loc pierdut de mult și pentru totdeauna.
Drumurile Dianei Slavu nu le-am regăsit, le-am căutat cu pași șovăielnici ca ai copilei de 16 ani, încercând să prind cu coada ochiului un țărm pe care Petre Barbu, boem, își amestecă nuanțele, culorile pentru a reda un val cu un pescăruș deasupra, coborând brusc, zburând apoi spre nemurire. Colibele pescărești, casele tătărești nu mai există, în locul cherhanalelor, s-au ridicat pensiuni, mini-hoteluri, terase. Perioada aceea s-a dat la o parte cu sfială, demodată și desuetă, cortina a căzut pentru vecie, când s-a ridicat din nou, străzi pavate au apărut, pensiuni cu flori la geam, cu iederă agățată cu disperare pe ziduri, pe garduri, ceva oarecum rustic a rămas, prin varietatea de flori, de culoare, de mirosuri, poate a mai rămas o parte din faleza pe care își potriveau altădată pictorii șevaleturile, apoi îmbinau nuanțele pentru a scoate marea în toată splendoarea ei, poate țărmurile pe care compuneau poeții, poate stâncile după care se ascundeau îndrăgostiții. Nu există hoteluri uriașe, nu-și au locul aici, ar demola prea mult din trecut, iar îmbinarea de modern, de absolut modern, cu rusticul de acum 100 de ani este perfectă. Pe faleza centrală, se întind terasele îmbrăcate în flori, mușcate grele atârnă în ghivece, ancore vechi, lăcuite la intrarea pe o terasă, vase vechi, ciobite, balanțe arhaice, vrând cu tot dinadinsul să amintească de timpuri apuse, în alte părți tărtăcuțe multicolore, sau pești cu forme ciudate, păstrați pentru nemurire, agățați la soare. Fiecare terasă, un specific, fiecare o altă muzică, dar dată în surdină să nu deranjeze, toate îmbiau la relaxare, la vacanță. Stăteam seara la o masă, era liniște, doar muzica sfioasă, cât să aline simțurile, în rest valuri și țipete de pescăruși, care vorbesc aceeași limbă ca la noi, parcă râd, parcă plâng, parcă se tânguie.
Nu știu, stau și mă întreb, de ce noi nu putem face asemenea colțuri de Rai, de liniște? De ce nu aruncăm din când în când un ochi pe la vecini? Sau asemenea locuri n-ar avea șanse la noi? Ne place atât de mult nebunia, gălăgia? Ne place să ne înghesuim trei prosoape și patru șezlonguri pe un metru pătrat de nisip? Și pe plajă o muzică de delirium tremens dată la maxim? Iar fiecare terasă cu muzica băgată în boxe, în difuzoare, să fie cât mai tare, iar peste toate o muzică supremă, parcă, ce, culmea! reușește să fie mai tare ca toate? Iubesc România, dacă auzeam vorbă românească mă întorceam cu drag, nerefuzând sau negând compatrioții mei, fiecare mașină cu număr de-al nostru o duceam lung cu privirea, erau puține, cele mai multe în trecere spre Nisipurile de Aur sau Albena, sau alte stațiuni unde din nou, nebunia este la ea acasă.
Da, știu, marea are aceleași valuri, țărmurile nu sunt întotdeauna curate, uneori, seara miroase a alge neacceptate de mare, dar zâmbetul este la el acasă, ospitalitate este peste tot, în magazine, la gheretele de înghețată, pe drumul spre castel unde la toate tarabele sunt prețuri mai mari ca în stațiune, dar zâmbetul larg al negustorilor te obligă să iei măcar un suvenir din apă de trandafiri.
Am stat o săptămână la un mini-hotel, Victoria Family Hotel, o afacere de familie, condusă de o femeie, mamă ca toate mamele, primind cu ospitalitate neimpusă, neforțată pe fiecare musafir. Dacă te arăți deschis la vorbă, îți povestește locuri pe care trebuie neapărat să le vezi, despre stațiunile din jur, despre specificul bulgăresc, stă și te ascultă, i-am povestit despre România, despre copii. Dacă nu ești dispus la taclale, se dă de-o parte. Nu se insinuează, răspunde la ceea ce este întrebată, atât. Dimineața, nora doamnei îți explică micul dejun, anumite preparate de-ale locului, o blonduță firavă și mereu zâmbitoare, te îmbie să iei din toate, să încerci și ceea ce este nou pe masă. În ultima zi de sejur, a fost ziua mea, dimineața m-au întâmpinat la masă cu un buchet de trandafiri, urându-mi românește: La mulți ani! ușor scâlciat, dar atât de sinceri în ospitalitatea lor. Mi-am petrecut zilele de-a lungul anilor, în diverse locuri, în Sinaia, în Predeal, la Mamaia, la Mangalia, niciodată nimeni din personal nu a sesizat din datele de pe buletin că este ziua mea. Este atât de simplu să faci oamenii fericiți, este atât de ușor să oferi cuiva o zi mai senină, de ce, de ce, românii nu țin seama de amănunte care te fac mai viu, te fac să te simți important pentru câteva clipe? Nu m-am întors niciodată în aceleași locuri la noi în țară, am căutat mereu locuri în care să mă simt acasă, dar dacă mă voi întoarce în Balcic, cu siguranță am să stau la ★★ Victoria Family Hotel, Balcic, Bulgaria. M-am simțit atât de acasă!