Viața nu mi s-a părut întotdeauna ușoară, dar vedeam oameni în jurul meu care duceau cruci grele în spate, bătrâni, bolnavi, oameni singuri pe lume care-și conduseseră pe drumul fără întoarcere și câinele care doar mai rămăsese lângă ei, mă îndreptam de spate și-mi spuneam că drumul meu este ușor, că dacă întâlnesc răscruci, Dumnezeu mă va conduce pe calea corectă, poate nu neapărat mai ușoară, dar calea spre lumină, nu spre întuneric. Iar spun, mi-e teamă de beznă și Dumnezeu mi-a dat teama asta ca să știu să ocolesc întunericul. Viața nu mi s-a părut întotdeuna dreaptă. Nici cu mine, nici cu alții din jurul meu. Uneori, am luat-o de gât, am zdruncinat-o zdravăn: ”ce-ai viață cu mine, ce rău ți-am făcut de mă duci pe râpe înalte și-mi dai drumul ca un uliu oaselor de porumbel? Ce-ai cu mine de mă lași singură-n drum, pradă lupilor? Ce-ai viață de ieși din mine și-mi lași trupul gol, secat în bătaia vântului, vântului căruntului, vântului înghețului?”
Uneori, sunt o femeie puternică, dar alteori obosesc să fiu puternică, vreau să fiu vlăguită și cineva să mă ridice pe brațe, să mă simt apărată, protejată. Apoi, unde scrie că femeile puternice nu au voie să clacheze? Și femeile puternice plâng câteodată, nu-i așa? Plâng pe ascuns, să nu le vadă nimeni, copiii trebuie să creadă că mamele pot orice, așa cum credeam eu de mama, dar plâng, plâng seara în pernă, plâng când plouă, lacrimile să se confunde cu ploaia, plâng printre gene, ștreașină la lacrima căzută pe obraji, o șterg repede cu dosul palmei și râd după. Plâng când lumea se schimbă și nu mai pot face față la schimbări, prea multe schimbări, prea repede, da, poate e bine că lumea se schimbă, dar oamenii de ce se schimbă? De ce unii sunt curați și peste noapte devin vulturi, înfruptându-se din cei prinși în gheare, sau aruncați de alți vulturi sătui? Loialitatea a devenit dizabilitate, sinceritatea – slăbiciune, credința – desuetă, pe mulți încurcă numele lui Dumnezeu amestecat printre interesele personale, uneori meschine, se gândesc o clipă, merită viața asta s-o consumi, merită o oportunitate să o pierzi doar pentru că e posibil să existe Dumnezeu? Neeeehh! Pierdere de timp. Franchețea a fost înlocuită cu duplicitate, nu e bine nici să spui ca unul, spui mai bine ca doi, ai dublu de șanse. Credința? Hm, o piedică. Așadar, oameni buni, sunt o persoană cu handicap, pentru mine credința, onoarea aceea demodată, apropo, mai există cuvântul ”onoare”?, loialitatea sunt intacte, sunt parte din mine, mai capătă nuanțe, le redefinesc să nu par aterizată din lumea mesei rotunde a lui Arthur, alteori le-am dat un alt nume, da, poate le-am și regretat, le-am oferit cui nu trebuie, dar mi le-am asumat, poate le-am strigat în gura mare, le-am și măsurat câteodată, părându-mi-se incorect să fiu singura care simte așa, dar ceea ce am simțit eu, ceea ce simt eu, pare defect în ochii din jur și credeți-mă și femeile puternice simt privirile reci și minciuna și ipocrizia. Și le e teamă!
Am stat de vorbă cu mine, mi-am luat dorințele la judecat, voi face tot ceea ce am pus deoparte odată, ceea ce am amânat. Voi cânta! Voi dansa! Voi scrie! Sunt atât de tânără! Se văd doar ridurile de la ochi, riduri pe suflet nu am. Nu trebuie să fac mai fac vreodată curat în mine. Doar în jurul meu. În mine este curat. Zâmbește soarele în geam, sunt vase de flori peste tot, iar la ferestre sunt mușcate roșii. În față, este o tufă de liliac alb și alta cu trandafiri galbeni. Așadar, lăsați-mă să scriu! Cei care m-ați certat, cei care mi-ați reproșat timpul pierdut, lăsați-mă să scriu, aici e lumea mea, așa cum o văd eu, aici mă regăsesc, mă definesc, las furtuna pe foi, eu mă ridic liniștită să-mi pot continua viața, cei care mi-ați spus că nu am talent, cei care nu ați fost de acord cu ceea ce am scris, vă rog, lăsați-mă să scriu. Numai în felul acesta în viața mea va urma o virgulă, nu un punct!
Legătură permanentă
Felicitari Cristina pt.curaj!. Mult succes !
Legătură permanentă
Ce curaj? Sunt o mâță speriată de tot ce se întâmplă în jur. Doar evadez! Mulțumesc mult!
Legătură permanentă
Evadarea din tine spre tine prin scris nu e tocmai usoara. e ca si cum iti pui sufletul pe o tava in fata tuturor, fara sa stii ce-l asteapta. Zic eu, un suflet frumos, care se razboieste cu lumea din jur, cade si se ridica de fiecare data zambind, sa nu i se vada lacrima Asa ca nu mai esti de mult o „mata speriata”, Cristina.
Si nu citesc ceea ce scrii (intotdeauna frumos! ) doar de ieri azi.
Legătură permanentă
Mulțumesc mult, Cristina, uneori să știi că sunt o mâță speriată, alteori mă războiesc și cu mine, nu doar cu lumea, cumva răzbesc! Dumnezeu e lângă mine, mereu! Din suflet, mulțumesc!