Iubesc nopțile de vară! Iubesc liniștea nepătrunsă din nopțile de vară! Deschid fereastra și luna se strecoară discret în cameră, desenând umbre alungite pe covorul meu! Iubesc aceste umbre ale verii! Martori tăcuți ai vieții. Iubesc viața, vara, noaptea!
Pentru câteva clipe, liniștea este adâncă, atât de adâncă, încât parcă sunt într-o prăpastie și totul din jur mă desparte de viață. Mi-e teamă să gândesc, de parcă gândurile mele fac zgomot și pot fi auzite. Apoi, brusc, liniștea este spartă de scrâșnetul unei mașini, simt tăișul despicând liniștea în mii de bucăți, ca niște cioburi. Zgomotele orașului în noaptea de vară au o rezonanță stranie. Scrâșnetul mașinii, apoi țipăt de pasăre, apoi fâlfâit de aripi, atât de aproape, ridic ochii, pe cer se vede un stol în formă de V, dar fâlfâitul este pe undeva, lângă mine, o zbatere, iar fâlfâit, apoi liniște. Iar acea liniște de prăpastie, când și gândurile au ecou.
Puțin câte puțin, vara moare la mine în brațe. Luna fardată în culori ruginii, desenează umbre din ce în ce mai scurte, mai deformate, aproape că nu mai știu care reflexie este a crinului, care a mușcatelor, care a guguștiucului ce și-a făcut în primăvară cuib în colțul unei glastre din afara balconului. Sunt Pleiadele, privesc spre cer și aș vrea să am mirarea din ochii unui copil, parcă mii de gâze au eclozat și se împrăștie pe albastrul cerului.
În zare, cineva parcă a aruncat un pulover peste cer, scămoșat și deșirat la margini, cu mânecile răsfirate neglijent. Printr-o gaură a pulovărului, luna încearcă să iasă, se căznește, se uzmește, apoi se proptește în mâini și sare, ca peste un pervaz, se scutură de norii în formă de pulover aruncat peste cer și zâmbește.
Aceasta este lumea mea, lumea în care am fost crescută, acesta este adevărul meu. Am urmărit câteva săptămâni un serial, dar voi renunța. Mă aduce mult prea brusc, mult prea violent cu picioarele pe pământ, în lumea reală, cea din jur. Știu că există oameni răi, extrem de răi, știu că există meserii pe care nu și le dorește niciun copil atunci când este întrebat ce va fi când va fi mare, dar cineva le face, știu că există o parte urâtă a lumii reale, pe care eu nu am întâlnit-o cu totul, doar părți, uneori. Știu că există nebunie. În lumea în care am fost crescută, nebunia însemna să te sui pe masă și să dansezi până uiți de tine, apoi te dai jos, a doua zi ți-e rușine, îi eviți pe cei care au fost martori la nebunia ta. În lumea mea, nebunia e trecătoare, nu are consecințe, nu ucide, nu ai coșmaruri după ea, poate uneori mai visezi că te-ai dezvelit în fața lumii, că ai devenit vulnerabil. Apoi uiți. O iei de la capăt, cu toată nebunia lumii din jur, pe care nu o înțelegi!
Aș vrea să privesc cu mirarea unui copil puzderia de stele care cad, sclipind în întuneric și ducându-se pentru totdeauna în hău! Ca mii de ochi vii, închizându-se, deschizându-se!