Știi cum am așteptat? De atunci, de când fulgi curgeau din ochi, se împrăștiau pe buzele tale și se topeau, atât de fericiți își dădeau duhul pe buzele tale! Le iubeam și le uram, mă voiam fulg să stau și eu pe buzele tale, să le ating, murind, murind…reînviind!
Dragule drag, nu sunt pentru lumea de aici, când prea toamnă, când prea iarnă, prea minciună, prea tunet și fulger. Nu am știut pleca din acel punct, și mor câte puțin când știu că tu ți-ai continuat viața ca și cum nimic n-ar fi, ca și cum nimic n-aș fi… Tu râzi, tu plângi. Fără mine! Vezi tu, eu nu știu a râde fără tine. Eu nu știu a plânge fără tine. Unde să plec? Mă ridicam, îmi căram valiza grea, o luam spre nord, la primul pas mi-era frig, o luam spre sud, mă ajungeau cocorii din urmă. Cuiburi își făceau în mine, crenguțe uscate adunau, cioburi în care mă vedeam hâdă, le alungam, cuiburile din mine le răvășeam, și mă opream, mă întorceam în acel punct, punct de sprijin, știam că acolo sunt în siguranță. Și tu știai locul acela, credeam că ai să te întorci, lacom de mine. Unde să plec? spuneam, și mă întorceam. Drumul meu nu era ca toate drumurile, nu avea borne kilometrice să știu cât mai e până la următorul plâns, până la următorul râs, și nu știam dacă va mai veni un alt râs! Noaptea, visasem doar drumuri cu plâns! Credeam în vise! Și mi-era teamă, de acum! Mi-am luat iar bagajele și am plecat. Spre nicăieri, spre nimeni, spre niciodată!
Și când tu m-ai așteptat, eu nu am venit! Te-am mințit, ți-am spus cuvinte împachetate în poleială, tu să le crezi, dar erau minciuni. De teamă! De abia îmi liniștisem inima! Aproape că nu-mi mai ciuguleau vulturii din ea. Aproape că nu mai avea culoarea cafelei cu lapte. Devenea încet, ceea ce fusese! Și apoi tu! Tu cu chemarea ta, ispită, fată morgană într-un deșert de cenușă. Mă legasem de catarg, să nu te aud, nu eram decât un biet Ulise, legănat de vocile sirenelor. Dulce era chemarea ta, așa cum fusese odată, mângâierea ta! Dar mi-era teamă! Teama era mai puternică decât chemarea! Pentru că drumul meu nu avea borne kilometrice să-mi spună cât mai am până la următorul plâns. Și știu că urma! Atât de rare deveniseră clipele de lumină! Parcă nu le meritam. Dese deveneau clipele de întuneric. Atât de dese! Soarele se ascundea după nori. Puteam iar și iar călca spre cer până la el, parcă tu îl ascundeai, să mă încerci, să mai vezi odată în plus ce era doar pentru tine. Nu mai puteam călca pe nori până la soare, mă ardeau tălpile, aruncasem tocurile, călcam desculță, aruncasem hainele grele, călcam în zdrențe, mă dureau tălpile, atâta drum mai aveam de străbătut până la tine. Și drumul meu nu avea borne kilometrice să-mi spună cât mai am până la următorul plâns. Mai bine să cred că ești o iluzie! Dintre iluzii, cea mai frumoasă! Și iartă-mă că n-am venit! Și iartă-mă că te-am mințit!