Acum, aici, pe pământ, este greu, Doamne! Trăim ca într-un film de groază, străzi goale, oameni cu măști, tensiune, uneori furie, de cele mai multe ori, neputință. Și ce urmează, Doamne? Invazie de lăcuste, de păsări, extratereștri, meteoriți căzuți din cer, stăpânirea maimuțelor? Pentru că, nu-i așa, Doamne, viața bate de prea multe ori, filmul!

Ziua, timpul se dilată, clipele se scurg greu, e dezlegare la gânduri, Doamne, la doruri, cu ce să-ți ocupi fiecare moment când ai în spate atât de mult trecut și, poate atât de puțin viitor?  Apoi, la ora 13,00, numărul. Rece, neutru, implacabil ca destinul.

Întâi, a apărut departe, peste mări și țări și nu ne-a fost frică. Priveam, uneori, din curiozitate, la știri, aflam un număr și acolo, nimic nu ne atingea. Spuneam, reflex: ”Săracii!” și ne continuam viața, uitând sau negând. Apoi, moartea s-a suit în avion și a coborât aproape. Și nici atunci nu am crezut. Au apărut câțiva cu măști și cei din jur au  numit totul: ”Fason!”, apoi, vedeam oameni la magazine, cărând și cărând, unii zâmbind jenați că le e frică. Și apoi, numărul. Zilnic! Și-am învățat să oftez din greu, ca bătrânii și tot mai des ridic ochii spre Tine, Doamne! Și din toată panica asta, am învățat că cei cu minte crudă sunt responsabili, iar cei cu brumă la tâmple, cei care ne-au învățat responsabilitatea, în astfel de situații, nu mai înțeleg nimic din ea.

Peste noapte, prioritățile noastre s-au schimbat, visam Doamne, o bucătărie de vară, cu flori cățărătoare, cu iederă și o terasă lângă ea, visam marea, visam muntele, acum, Doamne vreau doar ce aveam înainte, nimic mai mult. Vreau normalul de fiecare zi, vreau anormalul acela din normal, care mă înfuria, vreau furia aceea, vreau fricile de atunci, vreau știrile de atunci, și da, Doamne, vreau să mai visez, pentru că acum, în frica asta nouă, mi-e teamă cel mai mult să visez. Da, Doamne, vreau doar oameni pe străzi, vreau gălăgie, vreau claxon de mașină care să ne trezească în puterea nopții. Vreau copiii mei să se ducă la muncă, da, să-i știu departe, dar să-i știu tari, frumoși, în siguranță. Vreau să fiu femeie, să-mi pun tocuri, să mă fardez și să mă rujez și asta să fie singura mea mască, în spatele căreia să râd și să plâng, să arunc masca asta albă care să ne arate doar neputința. Și vreau, Doamne să cred iar în Tine până la neființă, pentru că acum, iartă-mă, mă îndoiesc. Este singura mea frică în care îmi crește îndoiala odată cu numărul de la ora 13,00. Pentru că nu înțeleg, Doamne, nimic din ce-i în jur nu înțeleg. Trăiesc un vis urât, când dorm, visez același vis urât și nu mai știu ce vreau, Doamne, noapte sau zi, vis sau realitate, pentru că acum Doamne, și vis și realitate tot una îs. Poate că am greșit cu toții, Doamne, dar ce rost are iertarea a ceva ce se poate ușor ierta? Nu spuneai Tu, că este simplu să ierți pe ce-l ce a greșit puțin? noi am greșit mult, cu anii, am adunat păcat după păcat, eram învățați să fim iertați și am strâns păcatul acesta global, uriaș, din care numai Tu poți să ne scoți, pe care numai Tu poți să-l ierți. Și venim azi, în fața Ta și Te rugăm să mai ierți o dată, măcar o dată. Am invadat teritorii care ne erau interzise, am încălcat reguli, am intrat în lumea animalelor și le-am călcat casele, le-am ucis, ne-am îmbrăcat în blănile lor, le-am mâncat carnea. Și acum, Doamne, le-am luat bolile, și slăbiciunile. Ce lecție ne dai, Tu, Doamne? Că suntem mai fragili, mai slabi și mai vulnerabili decât ne-am crezut? Știu asta, acum. Că am uitat să trăim frumos? Ne-ai pedepsit, ne-ai trimis în traiul acesta, urât, departe de cei pe care-i iubim, departe de cer și de primăvară, doar cu dor, doar cu frică, acolo unde ”acasă” își pierde sensul? știu și asta, acum! Că cerul e al Tău? Că pământul e al Tău? Știu și asta acum! și iartă că le-am năpădit cu orgoliul nostru, cu ambițiile și cu dorința de putere. Și mai știu, acum, Doamne, că dacă într-o zi, lumea pe care ne-ai dat-o și pe care am transformat-o, am pervertit-o, se va sfârși, se va sfârși datoriei prostiei și indolenței.

Și știu, Doamne că fiecare avem părerile noastre despre orice, după cum am fost educați, și credem în ceea ce am fost educați să credem, și reacționăm, normal, după cum am fost educați să o facem.

Și aud mereu, Doamne, tot felul de teorii: ”americanii au făcut, rușii au dres, chinezii au zis….”, refuz să le citesc, că toate ridică omul și Te coboară pe Tine, Doamne, adică, omul, cu bună știință, a aruncat boala peste lume, și nu că din neștiință nu poate repara și vindeca.

Mai dă-ne o șansă, Doamne! Când ne naștem, nimeni nu ne spune că putem cădea, cât de jos se poate cădea, sau cât de întuneric va fi. Acum aici, pe pământ, este întuneric, Doamne, și încă n-am încetat să iubim, să trăim, să sperăm!

Spune-ți părerea

comments