De atunci, vreau să rămân cu spatele. Am trăit atât de urât în lunile acelea, plecam doborâtă acasă, închideam telefoane, nu intram pe net, mă puneam la adăpost de tot ceea ce mă putea lovi. Încercam să fiu departe de toți, îmi era teamă de orice aș mai fi putut afla, am încercat să mă întăresc, am încercat să-mi fac scut în fața tuturor, dar din păcate nu pot să mă apăr de mine însămi, de gândurile mele, de lacrimile mele.
În numele cui, în numele a ce, poate fi cineva atât de rău, atât de infam, de crud? În numele a ce, poți face astfel de răni, tu dându-te în continuare un om educat, civilizat, demn și corect? Ai lovit în cineva, l-ai scos de peste tot, nu a fost de ajuns? În numele a ce, îl lovești în sentimentele cele mai ascunse pe care nu le cunoști, le bănuiești, poate că nici nu există, dar hai! încearcă, poate că țintești bine.
Se spune că niciodată nu e prea târziu, dar pentru mine acum, întoarsă cu spatele, cred că este târziu. Un gest, cât de mic, o vorbă, o privire nu de scuze, ci de înțelegere, un cuvânt spus la timp are valoarea unui glob de cristal, a unui bulgăr de aur. Poate ușura din greutatea pe care o simți în anumite momente în inimă, poate chiar influența cursul unei vieți, poate modela, poate desăvârși, poate completa și împlini. Dar un gest făcut la timp. Mai târziu și mai ales sub imperiul sfaturilor celor din jur, sau când tu însuți ești pus în rolul celui acuzat și abia acum înțelegi ce înseamnă să arunci cu pietre și ce înseamnă să stai cu pieptul gol în calea pietrelor, mai târziu gestul nu mai are nicio valoare. Pentru că eu nu mai sunt acolo.
Nici măcar nu mai vreau să-mi otrăvesc mintea și inima căutând în trecut, ascunse printre amintiri, dovezi ale lipsei lor nu de dragoste, ci de loialitate. Aș putea să înțeleg acum, ceea ce trebuia să pricep de atunci, că puține au fost vreodată juste, corecte, drepte. Mi-aș aduce aminte, cu siguranță răutăți, minciuni aruncate cu bunăștiință, găinării, cuvinte necinstite. De aceea fug, de aceea evadez, încerc să învăț tihna fiecărei clipe, încerc să văd frumusețea din jur, undeva pe geam, undeva în cerul senin și chiar frumusețea din mine, care există, există în ciuda fățărniciei unor oameni odată dragi, refuz decepțiile, recuz oamenii falși de lângă mine, sap undeva în memorie după amintiri numai de mine știute, după sentimente ascunse, după trăiri trecute, dar care și acum aduse la suprafață, le simt în fiecare picătură de sânge. Eu singură, refuz să-mi alterez amintirile cu povești inventate, siluite de alții. Amintirile mele sunt dulci reverii, calde nostalgii, fără de care nu aș avea curajul, uneori nici să mă târăsc până la serviciu, fără de care nu aș privi senină spre ce va fi. Eu singură refuz să-mi ucid iluziile, visurile, naivitatea.
Cine spune că învingătorul ia totul? Eu nu sunt învingătorul în povestea asta, dar nici învins și amintirile nu mi le ia nimeni. Doar Dumnezeu va putea pune țărână pe ele. Istoria este scrisă de cei care înving? S-o scrie ei, cei răi, cei care nu se pot ridica decât doborând, s-o scrie așa cum cred ei de cuviință, dar va fi doar istoria lor, nedreaptă, necinstită, murdară, măsluită, scrisă și cu picături din sângele meu. Povestea lor va fi uitată, sau va fi citită de cei care nu contează. Povestea lor va fi doar o copertină ce le va ascunde slăbiciunile, nefericirile, frigiditățile. Iar lupta lor este sortită de pe acum uitării. Cum poate rosti o persoană un cuvânt atât de crud, cum poate duce răzbunarea la limita puterii? și cum nu se transformă ca meduza, odinioară, în stană de piatră. Ce adevăruri știu? Ce adevăruri scriu? Ce adevăruri își amintesc? Când ușile sufletului au început să li se trântească a pustiu, a gol, a singurătate, m-au căutat! Am iertat! Doamne, de-aș putea uita! Ce simplu ar fi dacă în viață, de-o parte ar fi soarele, de alta umbra, de-o parte ploaia, de alta neploaia. Ce simplu ar fi dacă iubirea pentru cei din jur ar putea să o înțeleagă toți, să o trăiască toți. N-ar mai lovi nimeni în ea.
Căci eu i-am iubit!