Într-o zi, am iubit. Liceancă cu suflet candid, nici nu știam cum se iubește. Iubeam așa cum am crezut eu, m-am aruncat cu nesaț în brațele dragostei, eram ca un râu mititel, pornit din poale de stejar falnic, creșteam pe măsură ce curgeam, luam la vale grohotișuri, deveneam puternică. La început, ocoleam bolovanii, îi mângâiam și încercam să-i iau tovarăși de drum, apoi am învățat că bolovanii sunt piedici, vor să răpună râul, am trecut peste ei, nimeni nu mă putea opri din drumul spre mare. Când am ajuns, cu dragoste nesfârșită m-am aruncat, m-am revărsat în valuri. Dar marea, uneori nu mă voia, mă trimitea înapoi în matcă. Dar eu iubeam, învățam să iubesc. Dar învățam cât de fragili suntem în dragoste și cât de fragili suntem când ne doare. Iubeam inocent, iubirea era inocentă pentru mine, orice iubire, era vârsta când trupurile nu îndrăzneau să se apropie prea mult, ne descopeream doar, ne plăceau aceleași lucruri, citeam aceleași cărți, ne bucuram când aflam puncte comune, ne întristam când vedeam că drumurile uneori ni se despărțeau. Am dat sufletul tot, am pus inima gir dragostei mele, eram copil, aveam să mai fiu copil încă multă vreme, dragostea nu era o luptă, era ceea ce câștigasem, era trofeul meu, credeam că este trofeul și primului băiat. N-a fost. M-am agățat de dragostea mea, cum se agață vulturul cu ghearele de stâncă, nu avea nimeni dreptul să mi-o ia, nici măcar cel pe care-l iubeam. Era a mea, era prima, aș fi vrut disperată să fie ultima. Alta credeam că nu mai are loc în inima mea. Dar ceea ce clădeam ziua, se dărâma noaptea, îngheț dădea peste ceea ce construiam, cristale de gheață prindeau cărămizile, lutul se prelingea în țurțuri și am vrut eu să stau zidită între pereți, eram Ană, dar Manole fugea, nu voia zidul să-l ridice. Și dragostea mea s-a transformat din trofeu în luptă, așteptam, nu-mi ajungea nici atunci vârsta mea, voiam să mă maturizez, să văd lumea prin ochi de adult, să pot să le răspund celor care râdeau de dragostea mea, voiam să cresc odată cu dragostea mea. Am luptat, am luptat cu lumea toată, am luptat cu cei care credeam că sunt împotrivă, dar când am înțeles că lupt pentru dragostea mea chiar cu cel pe care-l iubeam, pământul s-a prăbușit peste mine. Stânca de care mă țineam vultur, s-a prăvălit peste mine. Râul mititel devenise fluviu de sentimente nedeslușite, deziluzie, confuzie, îndoială, își pierduse vlaga, nu se mai arunca printre munți, curgea domol printre câmpii, uneori se împiedica de bolovani mărunți, se oprea în vârtejuri, ieșea din albie și nu mai știa drumul înapoi spre mare. Își pierduse matca, rostul, sensul de curgere spre valuri. Meandre făcea în cale, ocolea, rătăcea și aștepta. Pierdusem dragostea, din vina mea? din vina lui? din vina lumii? Pierdusem încrederea. Prima dragoste, prima trădare, primul suflet oferit și sfâșiat bucăți. Fragilă dragoste, fragil copil ce voia să crească, vulnerabilă inimă, atâția oameni în jurul meu ce puteau să-mi clatine ființa toată doar din cuvinte. Teamă, oprire, înec, dorință de sfârșit. Atâta timp! Mi-era teamă de o nouă dragoste. Așteptam, ca întotdeauna să treacă ceva. De data asta, durerea. Aș fi vrut să trec prin ea, să fie ceață, să fie fum, să o împrăștii în zări. Și așteptam să treacă. Altă așteptare, altă trecere. Iar mă grăbeam. Spre viața adevărată, unde eu să fiu mare, puternică și nimeni să nu mă mai rănească. Doamne, ce alte dureri mă mai așteptau?

Spune-ți părerea

comments