Te văd la geam, este cumplit de frig, dar tu stai pe bancă, Taină ca și cum n-ai simți gerul, parcă ești de o viață acolo, nu te văd bine, te-ai băgat într-un colț al băncii, lângă tei, cerând ocrotire. Ești neclintită, doar fumul ce se amestecă ușor în aerul deasupra, te dă de gol. Nu-ți văd ochii, dar îi intuiesc plutind în gol și simt chiciura prinsă pe pleoape în nemișcarea ta. Te-am rănit, te-am făcut să crezi că altceva am înțeles, am fost întotdeauna omul rațional, cerebral, nu m-am lăsat învăluit și condus de sentimente. Rana ta mă doare, dar nu am cum pune balsam pe ea. Te-aș vrea înapoi, te-aș cere înapoi, dar cui, Doamne? și dacă te cer, cum nu te pot răni mai târziu? Îmi voiai sufletul, nu trupul, dar este ceea ce eu nu-ți pot da, sau deja ți l-am dat, dar tu nu trebuie să știi, mi-e teamă mie de dăruirea mea, de sentimentele ce mă copleșesc și nu am voie. Mă ia pe sus valul de simțuri, cedez inimii, dar o icoană blondă cu ochi albaștri mă așteaptă în lumea de dincolo și n-o pot dezamăgi, dacă ar ști, dacă știe deja, mi-e rană dezamăgirea ei. Mi-e rană și dezamăgirea ta, sunt prins la mijloc între trecut și viitor, între moarte și viață și nu știu cui să mă las pradă. Cedez prea des, regret prea des când rămân singur, vina mă străbate ca un cuțit, mă operează pe viu, mă zbat să ies cu ochii deschiși la liman, aș mai vrea să trăiesc, acum aș mai vrea, doar pentru tine, dar iar tăișul vinei mă seceră fără anestezie, nu m-am lăsat în voia durerii inimii niciodată, Dumnezeu îmi dă pedeapsă greu de dus, nu știu cum pot ieși din caruselul în care sunt cuprins. Te privesc de sus, te-aș vrea înapoi, Taină, cum te-aș vrea, aș ridica rugă cerului, m-aș așeza aici, la fereastră în genunchi, să-mi fii martoră la rugă, dar judecata, judecata ce mă ceartă, mă chinuie, mă vrea al ei cu totul, nu mă lasă inimii, mă vrea trecutului, mă ține strâns și mă las ei, acum, nu știu mâine, nu știu în altă zi.
O vrăbiuță ninsă, zgribulită, se așează pe o creangă albă, în fața geamului, o urmăresc, parcă se dă în leagăn, își ia avânt, crenguța se balansează, cad fulgi neînghețați, alunecă spre pământ, acoperă oglizile formate de ger, apoi crenguța se oprește, vrăbiuța își deschide aripile, le scutură voinică, apoi începe iar dansul fulgilor spre pământ, iar legănare, zâmbesc, uit, te uit, oare este o joacă? instinct de conservare? se încălzește? Cât este de mică, poate nici n-aș vedea-o, dacă n-ar fi balansul crenguței din timp în timp, iar filigranul de chiciură parcă se strânge în jurul ei, s-o acopere, s-o păzească de priviri haine, de vulturi poposind peste oraș, sau de mârtani goniți de foame din adăposturi. Zâmbesc gândindu-mă la complicitatea naturii, la scutul ce și-l formează vietățile una alteia, și gândul îmi fuge spre păduri, spre munți, dar ochii te întâlnesc în cale, iar cuvintele pleacă fără să vrea de pe buze: ”Te iubesc, Taină!” Inconștientă și candidă, inima învinge rațiunea într-o luptă inegală. David în fața lui Goliat, aproape fără să se războiască, doar cu o privire, a mea, spre tine. S-a strecurat un sentiment acolo, în suflet, s-a aciuit de nicăieri, l-am domesticit, stă cuminte pe lângă casă, doar îi spun: ”să stai aici, să nu ieși din curte, afară nu te pot apăra!”, stă potolit așteptând să-i dau hrană și hrana a pornit de pe buze instinctiv, iresponsabil. Îl accept, îi este mai cald inimii știindu-l acolo, cedez, parcă cedez o parte din lumea mea, ți-o cedez ție, Taină, iau dragostea de mână și voi merge cu ea, indiferent ce viața îmi rezervă. Nu mai pleacă acum acest sentiment, este îmblânzit, este dragostea, și-a făcut vizuină în inima dată la o parte, mă sperie? Nu, aproape că-l așteptam, mă îmblânzește și pe mine, mă aduce ”acasă”!
Tudor