M-am trezit scăldat în ape. Lacrimi? Ale mele? Ale tale? Te-am visat, am făcut dragoste cu tine, te făceam femeie, așa cum nu te făcuse nimeni, îți modelam sânii să se potrivească în palmele mele, îți sculptam șoldurile să se unduiască după forma mea. Eram bogat, mă simțeam ținând pământul la picioare, am simțit fericirea în vis cum n-am simțit-o vreodată real. Apoi zorii mi-au furat tot ce aveam, bogăția mea se scurgea rapid ca nisipul într-o clepsidră stricată, găurită. Nu mai am nimic. Sunt mai sărac decât un țărm la care nu ajunge niciun val, niciun vapor, doar rămășițe de epave pierdute de ani. Sunt mai sărac decât o stâncă goală pe care nu se odihnește niciun pescăruș, doar câte-un leș mai pică uneori. Sunt mai sărac decât un vârf de iceberg de pe care alunecă orice urmă de viață.

Curgeai prin venele mele, ca un drog, ca un lichior dulce, acum sunt sec.

M-am speriat de casa asta mare, de care acum, mă simțeam străin. Am simțit frica și am deschis toate geamurile, toate ușile să alung teama ridicolă din mine, teama că nu-mi mai ești. Am vrut să trăiesc mai mult cu câteva clipe, nu aveam aer și am crezut că adierea rece de afară mă va biciui, că voi mai smulge vieții clipe. Câteva. În curentul făcut de ferestrele deschise, m-am regăsit, am uitat că o secundă în urmă dac-aveam topor, îmi făceam inima așchii, dacă aveam scânteie, o făceam cenușă. Am deschis mâinile larg, am cuprins pământul și am strigat: ”Sunt tânăr, Doamnă, sunt tânăr, Taină, sunt tânăr! Bună dimineața!”

Și fiind atât de departe de tine, am știut că depărtarea mă apropie, că te iubesc, acum, mai mult ca altădată. A mai rămas ceva întreg în mine, ceva nu s-a sfârșit, ceva nu s-a zdrobit, tu, liniște a mea, tu suflet din sufletul meu, tu, adiere în nebunie, tu, care nu te temi de zâmbetul meu, tu care știi când teiului i-e sete, tu care auzi pădurea cerând ploaia, tu care-i scrii lui Dumnezeu pe curcubeu, tu care știi că mi-a obosit timpul. Cumplit mi-a obosit. Și sunt bogat și sunt sărac. Am fost cu tine, două fire de nisip ce se alergau pe plaja goală, ne alungam și ne chemam, ne-a luat un val și ne-am pierdut, te-am căutat, te-am așteptat, Doamne, chin și goană, nebunie și speranță adunate într-un puls de bărbat, într-un zvâcnet de fir de nisip. De atunci, colind mările în căutarea ta, firul meu pereche de nisip, te-am pierdut și am uitat și lașitate și egoism, vreau doar să te știu lângă mine, vreau doar să-mi fac provizii din tine, când vei mai pleca să mă lipesc de sânul tău, să-l modelez încă o dată, să te cuprind de mijloc, să-ți ating pielea, să te adulmec ca un lup cu prada sub el. Te voi găsi, Taină, voi umbla mările, țărmurile și te voi găsi. Iar dacă te-am pierdut definitiv, te voi naște din nou! Din țăndări, din cioburi te voi naște. Și-mi vei fi. Din nou!

Tudor

Spune-ți părerea

comments