Scrisoare către Taina
Zilele trec luminoase după ani de ceață. Ca și cum aș fi ieșit dintr-un tunel uriaș, mergeam, dar capătul nu se vedea, după ani de mers prin tunel, mă învățasem că tot mersul este prin tuneluri. Când credeam că nu mai există lumină, a apărut cineva cu o baghetă, am trăit parcă facerea lumii, ziua întâi, când Dumnezeu a despărțit întunericul de lumină. M-am depărtat de întuneric, m-am apropiat nepermis de mult de soare. Nu mai eram omul cârtiță, eram un soi de Icar zburând spre raze, sperând să nu-mi fie aripile de ceară.
Am lucrat săptămână de săptămână, lunea cu tine, aș fi vrut să multiplic aceste zile, să le copiez la un xerox spațial, mă bucuram de prezența ta, de bucuria ta. Te liniștisei, nu mai erai curioasă, nu mă mai priveai nedumerită, dar când te priveam în ochi te roșeai brusc. Mă schimbam și eu, dar te schimbai și tu. Din copil deveneai mai copil, din femeie deveneai mai femeie. Eu deveneam mai bărbat. Nu voiam să fiu bărbat-lup cu tine, nu voiam asemenea pradă, erai mult prea fragilă, prea vulnerabilă în fața vieții în general, voiam să te apăr, să-ți spun să fii atentă, dar mi-era teamă să nu alung copilăria din tine. Am trăit luni de zile ca printr-o ceață, vedeam ceața, dar eram de partea cealaltă, era un zid de ceață, eu eram la adăpost, știam că va veni peste mine, dar deocamdată eram la adăpost. Așa credeam. Eram complici, râdeam, glumeam, luam uneori pauza de prânz împreună, era un joc la care participam amândoi, nu vănător și hăituit, eram amândoi parte din joc, știam și eu și tu asta, erai altfel decât tot ceea ce cunoscusem până atunci, știai să te ascunzi după o cortină grea atunci când întrebările deveneau personale, mă incitai, mă răscoleai, de multe ori voiam să forțez ceea ce eu credeam că este dreptul meu, să cunosc, să te cunosc, aveam nevoie să te cunosc, să-mi confirm, sau să-mi infirm ceea ce credeam că știu. Erai serioasă când lucrai, te duceai uneori cu gândurile, simțeam asta, visai, dar mâinile tale erau atente la instalații, la aparate. Când credeai că nu sunt prezent, mă urmăreai, îți simțeam privirea pe mâini, mi le analizai, pe față, parcă îmi desenai ridurile, cicatricea de pe frunte, te uitai prin părul meu, mă mângâiai cu ochii, îmi treceai razele irișilor prin plete, te simțeam fată dragă, simțeam cum crește în tine ceva ce nu puteai defini, te speria, mă speria și pe mine, dar acel ceva creștea și în mine. Eram complici la un sentiment ce se năștea în amândoi.
După ani mulți de întuneric, te zăream lumină. Nicio femeie nu reușise să facă asta din mine. Dar seara eram singur, realizam cu gramul de rațiune ce-mi rămăsese că vor veni iar zile de întuneric, dar acum nu mă puteam dezlipi de lumină. Plecam aiurea pe străzi, înțelegeam cu bruma de judecată ce-o mai aveam că trăiam o patimă, că Dumnezeu mă pune la încercare, o numeam patimă, mi-era teamă să-i spun dragoste, pentru că știam atât de puțin despre tine, femeia pe care o doream, dar era o pasiune, o patimă care mă frângea, mă fărâmița. Am cunoscut multe femei, am iubit platonic, am iubit trupește fără să pun sufletul, am mințit, am înșelat, am trăit cu jumătăți de măsură și știu că dragostea adevărată nu se trăiește așa. Dar acum, era altceva, râvneam ceva ce poate nici nu exista. Erai, Taină, poate o himeră și luptam cu toate armele împotriva ta, uneori, seara când rămâneam singur, îmi spuneam că nu ești așa cum mi te imaginam, că ești o fată-morgană, dar armele cădeau neputincioase, dimineața când apăreai. Trăiam o patimă, o boală se lipise de mine și nu aveam de data asta niciun as în mânecă.