Te regăsesc câte puțin! Nu mă lași să mă apropii prea mult de tine, ai ridicat un zid gros în fața mea, nu mă lași să-l dărâm, doar câte o cărămidă mai arunc din când în când. Îți mai apare un zâmbet, o stea, o rază, dar te retragi repede ca un val de pe o plajă pustie, nu ai ce răcori, nu ai ce îmbrățișa. Te-am rănit, m-am jucat cu tine și n-am știut ce însemni cu adevărat decât când marea mi te-a luat. Te-am frânt, ți-am rupt inima, încerci s-o peticești, dar știu cum este cu o inimă ruptă, niciodată nu-și mai află zbaterea ca la început. Prinde teama, prinde răceala. Nu mai este inimă, este o cicatrice și atât. Când urc, când cobor spre tine, nu ești niciodată în același loc, nu ești niciodată la fel, iar treptele spre tine și la urcare și la coborâre, îmi par atât de lungi. Nu ești o Taină, ești mii de Taine, mii de suflete adunate într-un trup fragil, închizi în tine multe lumi, multe universuri și într-o zi, ai ocolit orbita ce ți-era ursită, ai poposit în brațele mele, cu buzele lipite de ale mele, cu trupul lipit de cicatricile ce-mi acoperă trupul și inima. Este adevărat, dragostea mea, dacă Dumnezeu a creat oamenii după un algoritm, după o rețetă, sau drumul lor a fost creat după formule doar de El știute, clipa aceea în care am fost unul al celuilalt, clipa aceea ce trebuia să dureze cât veșnicia, ne-a arătat că Dumnezeu a pus ceva greșit în rețeta după care ne-a creat drumul. Apoi s-a dezmeticit brusc și ne-a întors pe calea noastră firească, sau chiar calea pe care deviasem era cea firească, nu mai știu, dar din clipa aceea, din eternitatea aceea, eu nu mai știu trăi. Mi-e inima un bulgăre de sare, sunt zilnic muncitor în ocnă, trudesc să-ți sculptez zâmbet pe fața întoarsă de la mine. Te caut, te urmăresc, îți cercetez privirea, zâmbetul tău dat altcuiva îl pozez, îl descompun în fragmente mici, să-l recompun când sunt singur, să-l fac ca fiind al meu, ca pentru mine. Să nu crezi, Taină că nu știu plânsul tău, îl văd pe chip, îl văd când ești aproape, îl văd când ești pe bancă, în tărâmul tău, vorbești cu teiul, vorbești cu castanii, le lași lacrimă pe trunchi și lacrima o simt curgând în mine, mă rupe, mi-e teamă să nu te fi pierdut cu totul, mi-e teamă fiecare lacrimă ce-o simt curgând din tine în mine, zgâriind în urma ei, să nu sape prăpastie între noi doi, să nu te oprească din iubirea ta, să nu te abată din drumul tău, ce-l simțeam spre mine. M-am jucat, Taină, cu tine, îmbătrâneam prea dinvreme, tu m-ai făcut copil și în doza aceea de copilărie, de adolescență am crezut că mă mai pot juca. Mă jucasem de atâtea ori, fără să mă simt copil și am crezut că ești ca oricare, fără să știu că-mi va păsa de pierdere. Te-aș putea iubi, Taină, mi se deschide dimineața fereastra către tine, pavez drumuri spre tine, le reinventez mai scurte, mai puțin pline de hârtoape, le colind hai-hui, presimțindu-te, nu mai ești pradă, nu mai sunt vânător, simt doar o neliniște când nu ești. Așa știu că te-aș putea iubi! Dacă aș avea curajul cuvintelor rostite, dacă timpul meu n-ar obosi, dacă anotimpurile n-ar cerne flori argintii peste tâmplele mele, dacă m-aș încumeta să opresc fiece clipă, să n-o las să treacă stearpă, te-aș ruga să mă mai ierți o dată! Nu știu dacă ultima dată, mă cunosc, Taină, atât de bine, iubirea nu dă egoismul afară, iubirea nu vine cu îndrăzneală, iubirea se ține de mână doar cu dorul, cu gândurile rătăcind, scriu, doar scriu, vezi-mă aici, la birou, scriu încet cuvinte ce ar trebui să ți le spun, vezi-mă la lumina stelelor, a lunii ce zâmbește șmecher către mine, aceeași lună la care te uiți și tu, poate acum, vezi? și-a tăiat breton scurt, s-a fardat în culori de primăvară, vezi-mă, un cuvânt spus o dată, a doua oară devine banal, dar scris, capătă măreție, se înfige adânc cu rădăcinile, crește spre cer, parcă e scris de mâna lui Dumnezeu, eu nu le pot rosti, ți le scriu pe albastrul lacului de lângă casă, pe izvoarele ce curg, pe trunchi de copac, ca adolescenții, fac o inimă străbătută de o săgeată ca să se știe că iubirea mea a trecut pe acolo. Tu vii apoi și citești, de fiecare dată când vei citi același cuvânt, eu voi fi altul, de fiecare dată altul, pentru că sunt adunat de tine din cioburi și din petice, sunt cârpit să-mi reziste carnea pe vasele de sânge, dacă nu erai, de mult aș fi murit. Afară, o stea pâlpâie și cade, se oprește o secundă din cădere, parcă se mai gândește, apoi se duce cu viteză în întunericul fără sfârșit. Vezi-mă cum așez cuvintele, iar mâna cade obosită sfâșiată de gând. În ultimul vis, te-am iubit. S-a aprins în mine focul, s-a întors viața, te-aș putea iubi cu nesaț, Taină, te-aș putea iubi! Doar o dată să mă ierți!
Tudor