Într-o zi am primit o crenguță de liliac alb. Era curată, naivă ca un copil, zâmbea știrb de pe biroul negru, stingheră în tinerețea ei, de sobrietatea din jur. Mi-a adus soare, era timpul trecut pentru liliac, cineva se zbătuse, de ce pentru mine? Cine putea fi? Sunt un urs, nu particip la întâlniri, nu sunt un om al sindrofiilor, fug de aglomerații, mă încâlcesc în mulțimi, îmi place singurătatea mea, liniștea mea, bârlogul meu de om fugit din lume, cine putea să-mi aducă atâta soare într-o ramură de liliac? Cine voia să-mi arunce anii de pe umeri, cine voia să-mi ia argintul din păr și cicatricile din inimă? Am întrebat, m-am întrebat, am răscolit, aș fi vrut să fii tu, Taină, copilul meu cu ochi cărbune, dar nu îndrăzneam. Am ascuns-o, am așezat-o frumos, într-un sertar, pe o batistă albă, să nu-i ia nimeni din nemurire, să nu-mi ia nimeni tinerețea înapoi, s-o păstrez, să-mi fac provizii din zâmbetul curat, mai puțin stingher după ce am așezat-o pe batistă, ca într-o rochie de mireasă. Se simțea bine, se răfăța în straiul nou, de fiecare dată când deschideam biroul i se întindea zâmbetul pe față, crai nou într-o noapte senină, plină de stele și te vedeam pe tine, ascunsă acolo în sertarul meu. Nu știam dacă-i de la tine, Taină, cum te-ai fi putut strecura ca un fum, aici, fără să te vadă, fără să te simtă nimeni. A fost atâta bucurie din scrisoarea ta, am învățat despre iubire, Taină, cum n-am învățat o viață, te-am ascultat cuminte, împietrit, chinuit de chinul tău, am plâns cu lacrimile tale, m-am tânguit cu durerile tale, mi-aș fi dorit mai mult ca niciodată să fii lângă mine, să-ți șterg fața cu batista pe care stă așezată crenguța de liliac de câteva luni, acum uscată, dar tot zâmbitoare, cu petale căzute pe rochia de fată mare, dar cu atâta soare, de alungă norii toamnei de deasupra. Am simțit, am știut, dacă nu simțeam, n-o păstram, citesc scrisoarea, deschid sertarul și mângâi ramul din ce în ce mai uscățiv, mă încarc cu tine, a fost drumul meu, a fost destinul meu să te caut, sunt fericit să te găsesc. Și nu ești lângă mine, stau cu ochii în tavan și reflex, deschid sertarul și ating frunzele palide, mai cade una, îmi lasă un gol în inimă, nu vreau să-mi cazi, Taină, câteva clipe din viața mea, clipe în care citesc ce-mi scrii, m-au învățat iubirea și totul a devenit altfel, eu sunt altfel, tu ești altfel, viața mea e altfel.
Mi-ai descoperit colțuri uitate din mine, de mine și nu ești aici să te ating, să te desenez, un gol se întinde din ce în ce mai mult, pustiu e totul, pustiu e locul ce altădată mi-era refugiu, oaza în care scăpam de lume, de mulțimi, de nebunia și gălăgia în care nu mă regăsesc, acum e pustiu, prea mare liniștea căutată odată, prea întinsă pacea. După o viață scrisă de altcineva, compusă de un compozitor străin, dirijată de un regizor din afara mea, tu, Taină ești singura certitudine din calea mea dezordonată, trăită la voia întâmplării, între două studii, între două femei banale. După luni de zile, când singura dovadă că trecusem eu prin viața mea este scrisoarea ta, tu Taină, ești singurul miracol și am puterea să duc miracolul până la capăt, să-l fac nemuritor.
Tudor