Azi noapte am visat că-mi curgea sânge din dinți. M-am trezit speriată, cu senzația de durere fizică, organică! Nu știu, cred în vise? Nu cred? Nu știu! Unele sunt atât de reale, ca acesta de azi noapte, încât durerea a despicat visul și a trecut în realitate. Mă durea dantura, mă durea dintele și o neliniște pornea din inimă, se scurgea prin vasele de sânge și mă cuprindea, încet, fără să mă pot apăra.

Am plecat la serviciu, m-am luat apoi cu ceața ce se risipea slăbită, m-am luat cu soarele ce se zbătea să răzbească printre nori, durerea a trecut, neliniștea s-a evaporat în razele șchioape. Apoi am aflat că mama unei colege s-a dus! Au început să-mi tremure genunchii, ochii s-au făcut mari, apoi am simțit iar furia de atunci. De ce mamele se duc?

Stăteam lângă mama, era atât de albă, gata, durerea încetase, mă simțeam vinovată de ușurarea pe care o percepeam printre mii de alte sentimente, printre furii și neputințe, știind că nu mai suferă, că nu voi mai sta lângă ea fără să pot face nimic. Apăsam continuu pe inimă, durea, apăsarea mi se părea că făcea durerea mai de suportat. O stare de paralizie punea stăpânire pe mine, venea lume, eu nu puteam să plec, nu eram eu aceea, cu siguranță era altcineva, dar catatonică, nu puteam nici să mă ciup, să știu, sunt eu? visez? cineva s-a inoculat în locul meu, în viața mea? Cu siguranță! Mama nu poate pleca. E un coșmar! Mamele nu pot pleca! Eu cui rămân? Noi cui rămânem? Mamele nasc, dau viață, cresc, modelează, sculptează, suferă, plâng, stau nopți nedormite, se roagă, dar nu pleacă. După astfel de viață închinată unui copil, nimeni nu poate să le ia viața lor, chiar lor! Dumnezeule, mamele nu le poți lua! Ele sunt tinere mereu, sunt veșnice! Irealul din jur a rămas zile în șir, paznic lângă mine. În momentele de luciditate, durea cumplit. Corpul, carnea, sângele, dar astea erau dureri pe care le puteam suporta, îmi simțeam sufletul, de parcă exista ca un corp străin în mine. Și durea! Invada! Cotropea! Nu voiam suflet atunci, mă ghemuiam să-l strâng, să-l alung, nu puteam! Încet, încet a devenit parte din mine, ca o grefă ce devine a celui vindecat. Durerea s-a atenuat, amintirile nu m-au mai bântuit, visele s-au domolit. Dar durerea revine de fiecare dată când mai pleacă o mamă. Neputința, lacrimile, furia, dorul revin mereu, se revarsă ca o apă ieșită din matcă. Dar știu, după ce mama a plecat, liniștea m-a cuprins după ce am găsit răspunsul le întrebările mele: mamele pleacă întotdeauna în Rai! Auziți, oameni buni? Numai așa putem trece peste plecarea mamei, știind că ele pleacă puțin, nu mor, doar pleacă în Rai!

Spune-ți părerea

comments