Ce vrei să ştii? Mă priveşti adeseori, te simt, trec pe lângă tine şi în ochi ai întrebări, te întorci, vrei să ştii cum sunt? Vrei să ştii despre mine? Sunt bine! Iartă-mă dacă vreodată lângă tine am fost tristă, iartă-mă dacă lângă tine m-a durut, iartă-mă dacă am fost prea exuberantă când tu ai fost prea obosit, întotdeauna am simţit ce simţi. Am încercat să nu-ți mai scriu, nu am mai vrut să-mi înghesui viaţa în fraze scrise pe ascuns, în cuvinte ce parcă le fur, într-o viață ce parcă o fur! Nu am trăit între două gări niciodată, nu am trăit între doi bărbaţi, mi-am condus sania vieţii iarna, caleașca cu flori primăvara, pe aceeaşi cale zi de zi, n-am ocolit, n-am rătăcit. Acum umblu bezmetică, nu știu de-i iarnă, sau de-i vară, sanie, caleașcă, nu știu hățurile să le țin, umblu năucă între două stații, nu știu unde opresc, nu știu caii unde duc, mă las în voia lor. Mi-a fost teamă să-ţi scriu, nu voiam să-ţi plâng pe umeri dragostea, nu voiam să te devorez cu iubire sălbatică, voiam linişte şi căldură pentru tine, nu voiam să te dărâm, voiam să te cuprind, întreg, cu sufletul, înăuntrul meu, în inimă, în adânc. Sunt bine, da, sunt bine, pentru că nu mai am o definiţie clară a stărilor de bine şi de rău, mă risipesc, mă pierd în discuţii inutile cu colegi, cu prieteni, chiar cu tine, mă regăsesc în toate tragediile lui Shakespeare, sunt regele Lear cu mâna întinsă, sunt Julieta murind puțin câte puțin departe de tine, sunt Portia nimeni neștiind ghicitoarea a mi-o ghici, sunt pura Desdemona, sunt malefica lady Macbeth vrând propriile profeții să mi le împlinesc, citesc la nesfârşit, uneori, recitesc ce am mai citit, dar sunt pasaje pe care le caut, care la un moment dat mă definesc, sau definesc starea dintr-o anume clipă, uneori citesc noaptea, este mai multă linişte, în unele nopţi, pentru că nu am adormit la timp, am insomnii, atunci, îmi este dor de tine, intru în panică, este atât de mult până mâine, sau până luni, nu am învăţat să trăiesc cu acest dor, încerc, dar încă nu pot, viaţa este plină de praguri, mi se duce cu totul, cu bucuriile de fiecare zi, cu dorul meu doar într-o singură direcţie, într-un singur sens, ca o apă curgătoare, trag aer în piept şi merg înainte, iau dimineaţă cu dimineaţă la rând, zi după zi, seară după seară, nu adun şi nu scad nimic, nu câștig, nu pierd, doar mă îndrept odată cu curentul, implacabil, spre următorul pas, spre următorul prag. Într-o noapte, pentru că nu puteam să dorm, am luat plapuma şi mi-am făcut culcuş pe jos, căutând un simplu şi un firesc din bunici, sau căutându-te pe tine acolo unde nu puteam să te găsesc, încerc să mă adun, să fiu eu şi nu prea îmi iese, mă uit la bărbaţii care trec pe lângă mine, compar, cântăresc, zâmbesc ca la fiinţe venite de pe altă planetă, mănânc când apuc şi fără să îmi pese ce, uneori fumez, visez să mă pierd cândva într-o Africă săracă, să fiu misionar şi lumea să nu mai ştie de mine. Sunt bine!
Într-o zi, căutându-te, negăsindu-te, m-am cuibărit pe canapea, voiam să-mi fie cald, am adormit. Şi am visat că m-ai sunat şi mi-ai spus: „Taina, şi eu!”. Şi telefonul s-a închis. Şi căutam nebună să mai îmi spui ceva şi căutam şi aşteptam şi strigam: şi eu, ce? Şi eu, ce? Şi tu, ce? Este bine? Este rău? Şi la capătul telefonului, nimic şi nu puteam să mă mişc, nu puteam să sun, nu puteam să caut, eram doar prizonieră în corpul meu încremenit şi m-am trezit. M-am ridicat şi năucă mă întrebam: i-am spus că îl iubesc? I-am spus că îmi e drag? Drag de el și de tot ce este și face. Mi-a spus „Şi eu!”, răspuns la toate astea? Nu am niciun gând urât legat de el, deci nu putea să-mi spună „Şi eu!” decât la ceea ce-i spun eu.
Mă ții lipită acolo, lângă tine. La un moment dat am început să respir în acelaşi ritm cu cineva străin de mine, nu aveam voie, nu ştiu ce se întâmplă, cred că de fapt, nu am ales, ci doar am orbit, încet, sigur, cu tremur în stomac, cu emoții în palme, cu fior în degete ce te ating, până când existenţa mea s-a redus doar la clipele când te afli lângă mine. Altceva nu a mai existat, caii saniei mele au rătăcit aiurea, au luat-o pe lângă destinul hărăzit, era o cale alăturea, s-au împiedicat, au ocolit destinul dinainte. De ce dragostea din viaţă nu este ca dragostea din film? De ce în film este atât de simplu? Poate o dramă, două, o despărțire, o rătăcire, dar la final totul este bine. De ce am impresia că mie nu-mi va fi bine, că finalul meu se pierde în ceață, că tu ești responsabil pentru nebinele meu final, mă vei face să sufăr, mă faci deja să sufăr, de ce nu trăiesc un film banal, cu happy end? Doar pentru că exiști eu sufăr, dragostea mea este ilegală, auzi, dragul meu, inconștientă și clandestină. Totul, totul îmi interzice să te iubesc, lumea, viața, pământul, stelele, Andrei, iar eu continui să mă zbat între două gări, sunt în câmp deschis și ninge peste mine, căile înainte și înapoi sunt blocate. Inima mea este blocată și nu există ceva să intre acolo, să o deszăpezească.
Da, sunt bine, auzi, sunt bine!