Binecuvântare și blestem

Am ieșit cu prieteni vechi, seară de sâmbătă, răcoroasă, dar cu semn de primăvară. Sentimentul de renaștere mă scoate din casă, razele soarelui au pătruns dincolo de ușa bârlogului și eu, urs polar, ies din zăpadă să simt depărtările, mările, valurile. În frigul ce se lasă peste noapte, eu presimt doar căldura ce va veni. E o neliniște, atât! Și ies și răzbat cu mâinile goale, cu sufletul plin, prin apele lăsate de ploi, prin vânt, prin rece privind în față, la ce va fi să vină, la soare, la verde! Adulmec, caut, găsesc! Încă nu afară, în mine!

Intru și ochii îmi fug masochist spre o masă din colț, unde Tu,Dor stă detașat cu frumoasa de la contabilitate. Îmi piere sângele din inimă, îmi seacă venele, mai trăiesc încă?

Dau să fug ca întotdeauna, dar o prietenă m-a observat. Mă așez să nu mă vadă nimeni din jur. Nu ştiu să reacţionez la lucruri pe care nu le înţeleg, pe care nu vreau să le văd, dar îmi sar în ochi. Mă închid în mine şi nu mai ştiu să comunic. Mă scufund şi nu ştiu să ajung la suprafaţă, mă sufoc, aerul dispare de peste tot. Rămâne golul, doar golul în care-mi pierd privirea. În fața mea este o oglindă, nici în ea nu pot să mă privesc, senzația aceea de câine urmărit, hăituit din toate colțurile, doar o lăbuță dacă își arată. Tac, tac la nesfârșit, nu, nu mă doare, doar o jelanie îmi vine să înalț. Privirea ”mea”, acum nu e a mea. Este fixată în ochi albaștri, pe plete blonde, pe picioare lungi și un zâmbet sarcastic îmi trece peste buze, dacă se ridică în picioare, cu tocurile ei, e mai înaltă ca el. Privirea ”mea”, acum este a ei. Auzisem, dar nu voiam să cred. Lumea vorbește, da! mi-am zis, dar lumea și scornește. Mă sufoc, totul în jur mi se pare fad, sărac, mizer, fum, chiștoace aruncate pe jos, un copil murdar și jerpelit la un aparat. Există copilul acesta ce se joacă, sau doar eu îl văd, se întoarce, mă privește ironic, râde, dispare. Nu există niciun aparat de joc, nu sunt chiștoace pe jos, halucinez, n-am aer.

Eu ce am însemnat?

Mă ridic, nimeni nu mă vede, ies ușor, alerg, nu, nu mă doare, totul este paralizat. Stai suflete, reazămă-te de mine, nu, nu sta jos, ai să rămâi acolo, trebuie să continui să mergi, doar sprijină-te, ține-te bine de mine, dar mergi, nu trebuie să te oprești, vei ceda, vei cădea. De-aș avea un țăruș pe lângă inimă să-nfig, să aibă pe ce pune mână, amețeala să-și oprească. Stai, suflete, nu alerga, ai să înnebunești rotindu-te, doar mergi ușor. Nu, nu pot, alerg și în alergare, o țigară aprind, vreau să mă pierd în fum. Ce am fost eu? Ce am însemnat? Mă pierd în fum și în gândul ucigător că am fost doar jucărie. Apun ca soarele, apun pitită printre crengi, apun după dealuri încă dezgolite, apun în mine. Îl scriu pe garduri, cu degetul gol, apoi îl șterg vrând să-l șterg de peste tot, așchii ascuțite pătrund până la os, așchii pătrund până în inimă. Taci, inimă! Nu mai boci! Stai dreaptă, nu te frânge! Nici nu am apucat să-i spun pe nume. Și doare! Furie urcă în mine, l-aș zgâria pe față, dac-ar fi aici, în otravă m-aș schimba, i-aș curge prin vasele de sânge.  Urlă câinii în jur, urlă ca la lună plină vârcolacii, urlă câinii sau eu urlu? După ce m-am născut, ce mi-a rămas de făcut? Să-mi fie dor, să caut, să mă doară, să iubesc! Și urlu, doar să iubesc! Și urlu, doar am iubit! De-acum, nimic nu mai am de făcut! Cu ce-am greșit? Simt tropot de cai ce vin din urmă, mă învăluie, aprind o altă țigară, caii se apropie, se îndreaptă spre mare, sunt cai sălbatici ce trec peste mine, nu mă văd, mă prind sub copite, îmi strivesc trupul, este bine așa, mă târăsc în goana lor spre valuri, îmi strivesc și inima, e mai bine așa, nu mai simt, e ceață! Sau e fum? Mi-a fost binecuvântare, acum mi-e blestem. Și cad!

Spune-ți părerea

comments

10 comentarii


    1. Păi, ca în viață, începem optimist și terminăm pragmatici, transformați de viață, nu?

      Răspunde

  1. Este ca un vis urat, ca o noapte fara stele ce nu se mai termina. Si ma intreb daca poate exista putina liniste in inima celor ce iubesc. Inca putina speranta cu care sa se invaluie si sa viseze frumos, in fiecare noapte.

    Răspunde

    1. există liniște în inima și lumea celor care iubesc cuminte, fidel, în inima celor care iubesc interzis, niciodată! Degeaba visează frumos, dacă peste tot alunecă pietre când trăiesc în direct, live!

      Răspunde

  2. Descrierea acelei experiențe, am trăit-o și eu, și încă cum. La mine nu au fost copite, ce mă zdrobeau, nu, nu… A fost un lac înghețat și o inimă ce ardea în dureri insuportabile. Fiecare aer pe care îl respiram nu era decât benzină pentru focul durerii mele. Simțeam că trebuia să nu mai respir ca să nu mai ațâț durerea inimii. Trebuia să fac ceva pentru a oprii acest foc cumplit al durerii.

    În așa măsură încât, trebuia să sparg gheața acelui lac înghețat, suprafață înghețată, martoră a durerii mele. Însă, pumnii mei nu aveau efect, mâinile mele se formau în formă de pumn, nu ca să spargă, ci ca să suporte durerea. Până și lacrimile ieșite din ochii mei, nu se puteau observa pe obrajii mei, pentru că ieșeau deja lacrimi fierbinți, arse de durere. Lacrimi care atunci când ieșeau prin ochi, se transformau în aburi!

    Cunosc durerea, cunosc senzația. Pot spune doar atât, nu a fost prima și ultima oară când am experimentat această senzație. Diferența a făcut-o câteva fire de peri albi din capul meu 😀

    Răspunde

    1. Răvane, înțeleg pe fiecare care a trecut prin asta. Fiecare trece diferit, unii, ca tine cu gheață, alții cu foc, eu strivită. Asta este viața. Firele de păr alb, ridurile, nu-i așa, spun mai multe decât se crede!

      Răspunde

  3. Vad ca cineva mai inainte ti-a sugerat sa strangi toate articolele intr-o carte, tot asa ma gandeam si eu sa-ti propun, scrii asa de frumos si esti atat de sensibila incat ar fi pacat sa nu te poata citi cat mai multi. Spor la scris!

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.