Am zăcut zile și nopți! Vise fierbinți, tulburi, mi-au răvășit ce mai rămăsese viu din mine! Nimic nu mi-a oprit căderea. Treaptă cu treaptă tot mai jos, tot mai adânc, în hăurile pământului. Nici nu mi-am dorit ridicarea. Știam că la un moment dat, îmi voi opri alunecarea, iar mai jos nu se mai poate. Sunt eu, Taina? Aceeași? Alta! Iar a intrat cineva cu bocancii murdari în casa mea curată, mi-a dărâmat vazele cu flori, mi-a răvășit viața și a plecat. Cândva, am să curăț! Cândva. Nu doare nimic, doar din când în când o amintire cu Crăciun alb, cu brațe strângând, cu buze flămânde. Și cu o șoaptă ce am rătăcit-o deja. Altceva nu doare. Mi-am pierdut toate sentimentele. Încerc să le caut, să le regăsesc. Aș vrea ca în copilărie, cum mă învăța mamaia, să întorc un castron cu fundul în sus, să-l descând ca o joacă: ”Scoate drace ce-ai furat, că te duc la spânzurat!” Zâmbet fugar, inutil. Sentimentele nu apar. Vrăjile nu mă ajută, cum mă ajutau odată, copil când eram, când și deochiul fugea de vorbele bolborosite ale mamaiei. Nu le găsesc și o dată cu ele, îmi pierd identitatea.

Stau ore în șir de vorbă cu mine, între frison și sudoare. Halucinez, uneori șerpi se încolăcesc pe gâtul meu și mă sufocă, alteori întuneric mă cuprinde, momentele de luciditate sunt grele, cele mai grele. Prefer, ca niciodată întunericul, neantul. În luciditate, prea multe întrebări, prea multe îndoieli. Și pe zi ce trece din ce în ce mai multe clipe de liciditate, dispar sudoare și frison. Crește golul, căderea nu pot s-o opresc.

Şi acum? Este adevărat, am nedumeririle mele legate de mine, da, am ridicările mele de sprânceană în legătură cu unele sentimente noi, pe care nu le cunoşteam, eu nu observ un sentiment şi-l las acolo, îl iau, îl întorc, îl cercetez, încerc să-l înţeleg, de aceea eu şi cu mine ne cunoaştem bine, credeam că ne cunoaștem, ştiu ce aştept de la mine, ştiu care este locul meu, dar în ultimii ani, am momente în care nu mă recunosc, şi da, între sentimentele noi, a apărut şi gelozia, de fapt, cred că este gelozie, nu ştiu să definesc prea bine ce simt, încerc doar să-mi explic. Eu nu am căutat aventura, voiam să ţin în braţe, voiam să fiu ținută în brațe, voiam să ating, dar ca o completare a ceea ce simțeam, a dragostei mele, a grijii mele, a mulţumirii mele că există, atât. Uneori, mi-era teamă că el vrea să mă atingă doar pentru a stârni în mine femeia, că vrea să-mi atingă pielea, nu sufletul, voiam să mă iubească, nu să mă vrea.

Eu sunt eu, dintotdeauna am fost altcumva în privinţa sentimentelor, am plătit preţ greu câteodată, dar asta sunt, aşa ştiu eu, ard, nu trăiesc, intru cu totul în dragoste, cu fluturi în stomac, cu emoţii, cu vise, cu speranţe, cu totul, şi da, uneori nu mă recunosc. Mă rugam Dumnezeului meu dacă tot nu pot și nu vreau să uit, măcar să iubesc pe îndelete, acum da, peste două zile mai puţin, mai cu picătura, la eprubetă să cântăresc iubirea, să o dozez, să iubesc prudent, precaut,  molcuţ şi speriată la maxim de orice preţ pe care ştiu că îl voi plăti. Cred că atunci aş fi putut, iubi şi fără gelozie, dar iubirea mea nu ar fi fost completă. M-aş fi desprins poate, mai uşor când plecam seara acasă, poate m-aş fi dezlipit mai puţin dureros de inima lui, da, și căderea de atunci ar fi fost mai lină. Hergheliile sălbatice nu m-ar fi strivit cu totul, câinii nu ar fi urlat în mine ca vârcolacii, nici jelanie nu ridicam, nici bocet nu plângeam.

Încep întrebările! Luciditate! Gol! Îmi vreau căderea!

Spune-ți părerea

comments