Despre a fi ”cineva” (3)

Un prieten nu-ţi spune niciodată “Eu nu mă bag”, nu se scuză, nu fuge, supărarea ţi-o alină nu ţi-o aţâţă, cearta n-o transformă în ură, sau indiferență!

Un prieten nu-ţi spune:”ţi-am zis eu!” atunci când află că te-ai înghiontit cu alt prieten, nu se bucură de ruptura cu altcineva, ci încearcă să repare totul, te încurajează să ierţi, să uiţi.

Un prieten ştie să spună: Mulţumesc, ştie să spună: iartă-mă, şi chiar dacă nu ştie să o facă în cuvinte, cumva, sufletul lui se lipeşte de al tău şi simţi şi mulţumirea şi dorul de iertare.

Un prieten este chiar şi acea persoană cu care-ţi împarţi pachetul de prânz, mărul sau sticla cu apă şi te doare sufletul când cineva, care este „cineva” pentru tine, scoate din sertar doar un fursecuţ, doar o bucăţică de ciocolată, doar pentru el, şi apoi altă bucăţică să nu-l vadă nimeni şi alta. Teamă că nu-i ajunge? Lăcomie? Zgârcenie dusă peste limită? Poate puţin din fiecare, dar acest om, pe care tu îl considerai prieten, o avea vreodată prieteni adevăraţi?

Probabil, într-un anumit moment, chiar şi un prieten te va dezamăgi, sufletul omului este delicat şi clipele vin şi pleacă, noi ne schimbăm, ne schimbăm după fiecare secundă şi anumite cuvinte care, poate altădată nu le băgăm în seamă, într-o anumită clipă te rănesc, eşti poate mai sensibil, mai vulnerabil. Dar dezamăgirea o uiţi, pentru că oameni cum sunt aceşti prieteni nu-i găseşti la colţ de stradă, nimeni nu-i poate înlocui vreodată şi viaţa fără ei este mai grea, mai urâtă şi după dezamăgiri, prietenii rămân prieteni, iar cei care nu rămân n-au fost poate niciodată prieteni.

Prietenii mei ştiu că sunt speciali pentru mine, poate că nu sunt mulţi, dar ştiu cât sunt de importanţi pentru mine.

Uneori ne plac aceleaşi lucruri, alteori nu, eu am anumite simpatii politice, Răzvan şi Daiana au altele, gândim, de cele mai multe ori la fel, dar în anumite momente părerile noastre diferă, uneori privim aceleaşi filme, mie îmi plac cărţile istorice şi poezia, ei sunt mai realiști, mie îmi plac baladele rock, lor le place hardul greu, Doina și Sami ascultă muzica anilor 60, Marius și Mariana sunt mai liniștiți, își cenzurează reacțiile, eu sunt mai năvalnică, Daniela și Marci sunt gurmanzi, eu sunt mai mofturoasă, Andreea și Tudor iubesc muntele cu cortul, eu iubesc marea suntem atât de diferiţi câteodată, dar eu exist, pur şi simplu în viaţa lor, a tuturor prietenilor mei. Exist în sentimentele lor şi prin sentimentele lor. Ei există în inima mea. Iar dacă într-o zi, sunt altcumva, pur şi simplu dintr-un impuls de moment, dintr-un teribilism infantil, sau pur și simplu din oboseală, rămân “cineva” pentru ei, dacă fac altceva decât ceea ce aşteaptă de la mine, cu siguranţă rămân “cineva”. Nu-i incomodez, nu-i obosesc, nu-i stânjenesc, îi accept în diversitatea lor şi ştiu că eu sunt cum sunt şi datorită lor. Nu sunt tolerată lângă ei, cum poate sunt tolerată de un un coleg obișnuit, sunt iubită, nu descompusă, ci asimilată.

Într-o zi, stăteam de vorbă cu Mihai și Mihaela, ne spuneam ce ne place unul la celălalt şi Mihai îmi spune că el este mândru de mine, că nu m-am dus niciodată la şcoală, la ședințele cu părinții neîngrijită, sau nepieptenată, că nu sunt grasă și ceilalți colegi nu fac glume pe seama mea, Mihaela îmi spune că sunt mai altfel în felul de a fi, că are curajul să-mi spună orice și povesteşte asta colegilor cu un soi de mândrie. Îmi dau seama că eu sunt şi din acest motiv “cineva” pentru copiii mei, pentru că sunt mândri de mine şi eu am datoria de a-i face mândri în continuare. Sunt prietena lor cea mai bună şi voi rămâne “cineva” pentru ei, chiar şi după ce voi trăi doar în amintirea lor.

Da, sunt cineva pentru fiecare din prietenii mei, sunt cineva pentru copiii mei şi fiecare din ei, este cineva pentru mine.

Şi atunci? Ce-mi trebuie colegi, persoane pentru care nu exist? Simpli oameni care în anumite momente s-au folosit de mine fără să dea două parale pe inima mea, dar n-au sărit măcar odată în ajutorul cuiva atunci când puteau să o facă. Oameni care ascund bucata de măr, de teamă să n-o împartă, oameni care văd matizul meu parcat în faţa institutului lângă, eu ştiu, merţanul nu știu cui şi zâmbesc superior, mă plasează undeva într-un ghetou al urbei, într-o suburbie opacă, lipsită de speranţă, s-or uita cu milă: “la ce-or trăi unii? N-au făcut nimic în viaţă!” Oameni al căror ego sau orgoliu se simte ameninţat de toţi cei din jur, noţiunea „cel mai bun prieten” îşi pierde sensul, devine translucid, pentru ei, prieten înseamnă acea persoană cu care îşi urmăresc doar propria ascensiune, propriul interes, oameni cărora dacă le spui anumite cuvinte, adevărate de altfel, dar care deranjează, tocmai ai suprimat ”prietenia”. Cu aceşti oameni poţi fi oricât de bun, de generos, de sincer, nu are importanţă, întotdeauna apare cineva mai bun, dar cineva mai bun înseamnă cineva mai cu funcţie, mai cu bani, mai sus-pus şi de cele mai multe ori eşti dat la o parte.

Nu, nu mă frământ pentru că nu sunt “cineva” pentru toţi colegii mei. S-ar putea să fiu “cineva” pentru unii dintre ei şi este suficient, la un moment dat, voi şti pentru cine anume sunt importantă, viața răscolește câmpurile, vântul împrăștie praful, rămâne doar ce are rădăcină stabilă lângă mine, voi rămâne lângă cei care mi-am întins rădăcina cu putere. Au fost momente când viața ne-a și suflat departe unul de altul, dar am pus semințe pe drumul rătăcit, ca Hansel și Gretel și ne-am întors după dâra de semințe lăsată în urmă! Ne-am adunat iar unul lângă altul! Poate ne mai împrăștie viscolul, dar vom regăsi mereu cărarea înapoi, pentru că am ridicat case pe aceeași temelie, am pus cărămidă cu cărămidă pe aceeași fundație. Fiecare dintre noi suntem, înainte de toate, oameni nu eroi. Dacă cineva mă întreabă, eu nu cred că este atât de dificil să fii prieten cu mine, nu cer minuni de la nimeni, în schimb ofer totul din tot sufletul. Ce face fiecare mai departe cu ce-i ofer eu? Eeeiii, asta este altă poveste, deja e alegere proprie…

Aaa, şi încă ceva, când plângi, când te ascunzi în spatele unui zâmbet mecanic, când plouă şi te simţi mic şi urât şi singur, când cineva te răneşte voit sau nevoit, când suferi, îţi doreşti mult să vină „cineva” să te ţină în braţe şi să te întrebe dacă eşti în ordine, un prieten adevărat. După ce te ține în brațe, da, este totul în ordine, ești bine, cuvintele prietenului adevărat sau liniștea lui, tăcerea cu care te-a înțeles, ți-au făcut bine! Acela este prieten! Acela este ”cineva”!

Spune-ți părerea

comments

2 comentarii

Dă-i un răspuns lui Cristina Barbu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *