Este vară! Deja vietățile pământului caută umbra. Doar eu mă arunc după fiecare rază de soare, avidă, flămândă mereu de soare.
Masa unde lucrez eu cu cei patru colegi, de fapt, un banc uriaș, este chiar la geam. Văd parcarea, văd un colț de chioșc, și o parte din tei, străjerul meu din fiecare dimineață. Banca nu se vede și secretul meu rămâne bine ascuns. De când timpanul meu a fost fisurat, iar vederea în urma lungilor nopți de citit scade pe an ce trece, mi s-au acutizat celelalte simțuri. Percep totul din lumea din jur olfactiv. Când cunosc pe cineva, după prima privire cu care judec fiecare persoană, îi simt mirosul. Simt mirosul mării, al verii, al sării, al nisipului de pe tălpi. Prima dată, la o floare caut aroma, apoi culoarea. Curcubeul are și el un anume miros, soarele după ultima zăpadă are un miros, soarele din miezul verii are alt miros. Fiecare persoană din laborator are un parfum anume. Când ajung dimineața la lucru, nu mă uit după mașina unuia sau altuia, trec pe coridor și le simt aromele și știu cine a ajuns înaintea mea. Știu când vine și șeful cel mare. Este tot timpul foarte serios, înalt, foarte solid, are o alură de fost sportiv, dar nu l-am văzut niciodată măcar zâmbind, este mult prea serios, chiar încruntat. Este drept, l-am văzut doar de câteva ori. Miroase a furtună. De sus, de la etajul I, unde lucrez, văd de la geam vara în toată splendoarea ei, și adulmec aromele ei printre mirosuri de soluții și reactivi. Mă îmbrac în mantia verii, mă încing cu centură de flori, îmi pun cunună din curcubeul de după ploaia caldă și pornesc într-o nouă zi.
Nu-mi pot opri zâmbetul de pe buze, când am intrat în laborator, șefa atrasă de chipul meu zâmbitor m-a interpelat: ”ce faci, veselie? Mă bucur că ai venit.” și zâmbetul meu s-a întins ca o pată de culoare pe fața mea, asemenea unui boboc de floare care se deschide. Un coleg mai în vârstă și pus mereu pe șotii, e îndrăgit de toți colegii, se apropie și mă întreabă: ”Ce faci Taina? Ești o taină, sau ai o taină?”. Îi zâmbesc și lui, dar când mă întorc, zâmbetul mi se curbează, devine rictus. Am multe taine, nu vreau să le știe nimeni, și îmi simt inima grea, de parcă nori negri se adună deasupra mea, prevestind taina grea ce va veni curând.
La trei luni, avem o ședință cu toate laboratoarele, iar șeful de la cercetare, un om plăcut, dar destul de distant, chiar sever, dar severitatea lui nu jignește, doar pune la punct atunci când este cazul, ne-a anunțat ieri că astăzi va fi acea ședință, în sala de festivități a institutului. Este prima dată când particip la o astfel de ședință. Colega mea, Adriana, mă ia de mână, să stau liniștită, se fac rapoarte, analize, se numesc cei care au avut diverse realizări, profesorii care au scris articole, studii, etc. Nu se face analiza celor noi veniți. Alung norii de deasupra, beau o gură de cafea deja rece, arunc o privire în teiul meu și îi simt mirosul de la distanță, chiar dacă florile s-au scuturat, parcă îmi face cu mâna, și încep lucrul. Deja vin cu drag la institut.