Ai simțit clipă de clipă transformarea mea, ai simțit cum îmi plec capul sub privirea ta, cum cedez, cum mă încovoi și te simțeai puternic. Eram prima? Eram a doua? Eram a câta? Cu siguranță, mai trecuseră și altele prin metamorfoza mea, știai prea bine fiecare etapă, știai mereu ce să spui, te așezai în spatele meu și îmi arătai la instalație și din întâmplare, mă atingeai pe spate, apoi puneai tu degetele pe eprubete și în treacăt îmi atingeai mâna, eram în transă și spatele meu se ducea după mâna ta și degetele mele alergau în calea mâinii tale, mă strigai: Taina și a-ul din final îl prelungeai ca pe un sărut, ce spun? a-ul din final depășea tensiunea unui sărut, febrilitatea din atingerea ta, era mult peste febrilitatea unei îmbrățișări, era un drum știut de tine, de câte ori îl călcasei? Dar eu? M-aș fi întors, aș fi fugit, dar voiam porția zilnică de tine, fără ea nu puteam respira, fără ea, nu mișcam, nu râdeam, nu plângeam, corpul meu nu funcționa, femeia-insectă avea nevoie de ac să-i străbată corpul, femeia-insectă avea nevoie să fie înfiptă acolo, în insectarul acela uriaș, alături de zeci? De sute? Avea nevoie, sau nu mai conta nimic, ai țesut bucată cu bucată pânza din jurul meu și uneori, când încercam să revin la realitate, mă zbăteam, dar pânza de păianjen se strângea, mă cuprindeam mai tare, mai strâns, nu mai mișcam. Ți-am scris, voiam eliberare, am rămas prizonieră, pânza s-a strâns, acul s-a înfipt mai adânc. M-ai ținut în brațe, m-ai sărutat o dată, otrava sărutului a pătruns în vinele mele, încerc să dorm și mă trezesc lac de sudoare, mă săruți mereu în somn, mă strângi în brațe în fiecare vis, mă zbat, dar pânza strânge rău.
Și apoi, îmi spui de jurământ, cu reproș, ca și cum eu port vina, ca și cum eu am strâns pânza în jurul tău și Dumnezeu, scârbit de păcatul meu, nu mă aude, mă iei în brațe noapte de noapte, mă strângi mai tare ca orice pânză, ochii tăi nu mai sunt blânzi, lucesc, sunt tari, metalici, mă săruți cu forță, aș vrea să scap, dar acul se înfige definitiv în trupul meu. În insectarul uriaș sunt multe femei-insecte, dar mai e loc în jurul meu….
Și te urmăresc, cum privești o femeie, cum o învălui cu privirea blândă, apoi o pleci ca și cum te-ai rușina și când se întoarce, viitoarea femeie-insectă, te uiți după ea cu privire flămândă, va urma atingerea pe spate, va urma electricitatea din atingeri, apoi o vei striga cu glas pierit, ca și cum ai nevoie de numele ei, va veni fericită să te salveze, va înflori sub strigătul tău, dintr-o femeie banală, va deveni femeia, va crede că ea, unică este în ochii tăi și acul se va înfige ușor, ușor în trupul ei, blond, sau brunet, gras sau slab, nu are importanță, tu trăiești vânând…
Și aș vrea să o strig, să-i spun, să o avertizez, dar nu mă va crede, privirea ta este atât de inocentă, cine nu are nevoie de primăvară iarna, cine nu vrea să se simtă femeie, cine nu vrea să se lase strânsă în brațele tale, cine nu vrea sărutul tău, fără să știe nimeni că ești doar un drog și când vei deveni vital, va urma mărturisirea, jurământul, părăsirea și totul se va prăbuși.
În drumul meu spre eșafod, ți-am scris, ți-am dăruit bucăți din trupul meu când m-am lăsat în brațele tale, sub buzele tale, ți-am dăruit bucăți din sufletul meu…
Spre ghilotină, ți-a mai scris cineva cerându-ți îndurare?