Îmi plac copiii, ador copiii, lumea lor este cea mai curată…

Rabindranath Tagore spunea: ”Atât timp cât se mai nasc copii, Dumnezeu nu este cu totul dezamăgit de noi”.

Lumea jucăriilor…

E iunie, oraşul este îmbrăcat în flori…

Mă văd acum mulţi ani, alergând desculţă în nisip, cu pielea arsă de soare, cu vântul suflând în păr, lumea mea era colorată cu Feţi – Frumoşi, cu Ilene Cosânzene, şi uneori cu zmei. Visam mereu, visam ziua, visam noaptea, visul cel mai frumos era să visez, coşmarul cel mai mare, să nu mai pot visa…

Alerg printre amintiri, mă ascund de unele, mă arunc cu braţele deschise spre altele, mă joc de-a v-aţi ascunselea cu ele.

Când eram la ţară, aproape seară de seară ne duceam, la poştă. La ora stabilită, suna mama să întrebe de noi. Ne auzea pe fiecare în parte şi se liniştea. Lui mamaia îi spunea mereu acelaşi lucru: „Să nu-i laşi la calea ferată”. Bineînţeles că era mamaia cu ochii pe noi ca pe lucrul sfânt. Dar tot scăpam şi plecam pe câmp. Peste câmp, în spatele casei trecea Gilortul, auzisem că lua în fiecare vară viaţa câte unui copil, tribut, ca să nu sece, sau să nu se umfle, să facă prăpăd. Așa se dusese într-o vară copilul cel mare al Veverițoaiei, altă vară se dusese mezinul lu’ Goange, într-un an, al lu’ Mierlă. Mă duceam cu mamaia, cu lumânare aprinsă an de an la câte un copil luat de apele Gilortului. La vremea aceea, satul era plin cu oameni gospodari, săritori, veseli. În zilele în care Gilortul își lua tributul, peste sat se lăsa doliu mare. Cei care se dușmăneau, lăsau ura la o parte, săreau să ajute, femeile ajutau la praznice, bătrânii luau copiii deoparte și cu înțelepciunea anilor îi învățau să stea departe de apele învolburate. Noi credeam că le știm pe toate, dar atunci de abia, lucrurile căpătau înțelesuri noi. Și moartea și viața. Învățam să privesc adevărurile vieții prin prisma pildelor, povețelor spuse în șoaptă de bătrâni la priveghi. Îmi alegeam modelele în viață dintre înțelepții satului, și privind acum traiul de la oraș, înțeleg cu mare amărăciune că toții copiii de acum sunt sărăciți neavând un sat unde să-și petreacă anii copilăriei, că nu cunosc cumsecădenia, bunul simț, înțelepciunea satului de atunci, iar modelele și le aleg de pe oriunde, dar nu din poveștile, răbdarea și înțelepciunea celor care au ani grei pe umeri. Acolo, pe malul Gilortului, am învățat ce înseamnă iertarea, toleranța și iubirea pentru Dumnezeu.

Mă ducea tataia pe vale, la Gilort. Singură nu aveam voie, dar mai scăpam cu ceilalți copii din sat, duși de curiozitate, de gustul aventurii, de neștiința vârstei. Vedeam de sus, de pe mal, vârtejurile şi ştiam că acolo nu am voie. Mi le arăta tataia şi îmi explica de ce nu mai pot ieşi copiii de acolo, din furia apelor învolburate. Era mare Gilortul atunci şi îmi era frică de mânia lui. Dar pe mal, acolo unde picioruşele doar se udau, stăteam cât e ziua de lungă, îmi spălam părul lung, mi-l uscam în soare şi în vânt, apoi porneam pe câmp, visând că sunt zâna lanurilor de grâu, îmi lăsam părul pe spate, numai bucle şi puteam fi cine voiam, doar închideam ochii…

Eram acasă, poate mai acasă ca oriunde.

Prindeam furnici şi gândăcei şi îi forţam să stea în moviliţe de pământ făcute de mine şi îmi imaginam în naivitatea anilor de atunci că sunt zâna lor bună şi le îndeplinesc dorinţa vieţii de a avea un loc al lor…

Prindeam frunze moarte deja şi le înfigeam sigură pe mine în pământ şi suflam de trei ori peste ele să prindă viaţă şi dimineaţa, primul gând era la ele. Alergam într-un suflet să văd, nu sunt cumva deja copaci crescuţi?

Făcea mamaia cafea, cu surogatele de atunci şi păstram în fiecare dimineaţă, în ceaşcă, un strop pe care să-l răstorn la rădăcina copacilor, să se trezească, să nu le moară frunzele, să nu le moară ramurile, să nu zboare păsările, să nu alunge gândăceii, să nu înceapă vânturile….

Râdea soarele în ochii mei….

Ardeau obrajii de febra jocului…

Într-o dimineaţă, capra a născut un ied. Mamaia nu era acasă, eram singură şi când am văzut iedul plin de sânge, mi-am zis să fac caprei o bucurie. Am scos apă din fântână, rece ca apa de munte, am umplut cădiţa în care ne făcea mamaia baie seara, am pus şampon, săpun, o mână de detergent, am pus nisip, zicea mamaia că nisipul în apa de spălat, te ţine cu picioarele pe pământ, am luat o perie şi am început frecuşul. Când a venit mamaia acasă, iedul era mort de mult, iar eu, disperată, încercam să-i ţin ochii deschişi. S-a supărat mamaia, am crezut că nu mă mai iubeşte capra, dar atunci s-a terminat o parte din copilăria mea. ”A murit, lasă-l Domnului!” a zis mamaia, iar eu, deși fusesem la toate priveghiurile copiilor luați de Gilort, atunci am simțit durerea pentru cineva dus, dus definitiv, fără cale de întoarcere. Poate nu am înțeles moartea, dimensiunea adevărată a cuvântului, a sentimentului, dar am înțeles, fără să știu atunci să-i dau nume, ireversibilul. Am dorit atunci cu toată puterea ființei mele să pot întoarce timpul cu câteva ore, dar am înțeles că asta nu poate să o facă nimeni. Am dorit atunci cu tot sufletul să fie ziua aceea parte dintr-un vis urât, eu să mă trezesc și mamaia să-mi arate că a făcut capra un ied sănătos. Dar ceea ce trăiam, era realitate. Iedul se născuse, iar eu, vinovată de neștiință, l-am aruncat în lumea de dincolo. Am simțit durere, am simțit rușine, am plâns, am strigat că nu e drept, m-am revoltat cu puterea celor câțiva ani împotriva lumii, am încercat să arunc vina, ca povara să fie mai ușoară, dar tot ce simțeam, în ziua aceea m-a maturizat cu câțiva ani, forțat, ireversibil.

Moartea am înțeles ce înseamnă, puțin mai târziu, la 11 ani, când a murit tataia…

Spune-ți părerea

comments