Zile de asfalt încins… Oamenii, puțini de altfel, își târâie picioarele spre un adăpost mai rece, cei mai mulți stau în case, ascunși de dogoare. Soarele parcă răsuflă cu foc peste pământ. De mâine voi intra în concediu și o apăsare, ca o mână mare, puternică simt pe cap, parcă vrând să mă înfigă în asfaltul topit. De mâine, două săptămâni nu te voi mai vedea, Tu,Dorule și mâna apasă și mai tare peste mine.
Am plecat de la institut, am vrut să-mi iau la revedere, am trecut pe la tine, am stat câteva minute în fața laboratorului tău, înainte mă pieptănasem, mă parfumasem, nu mă rujasem, sperând, Doamne, gând nebun, de ce oare te aduc la lumină? sperând într-un colț mic din inimă, că poate îți vei lipi buzele de ale mele. De ce spun asta? De ce-mi recunosc asta? Poate în dorința unei terapii din acelea care fac minuni, o terapie de 12 pași și în primul pas trebuie să-mi recunosc mie dependența. Am stat în fața ușii, m-am întors, iar am venit în fața ușii, se auzeau voci, erai cu Andreea, râdeați, nu am mai intrat. Mă simțeam caraghioasă, aș fi vrut să nu mă vadă nimeni în ridicolul meu, nici Dumnezeu, nici eu. În mașină m-am rujat, răzbunare infantilă pe un gând rătăcitor, frumos gând! drag gând! ucigător gând! Nici hainele nu mă mai primesc în îmbrățișarea lor, atârnă grele pe mine, ca pe un corp mult prea ostenit. Și dacă erai singur, nu cred că aș fi intrat, de abia îmi zâmbisei și aș fi vrut să păstrez zâmbetul tău pe toată vacanța, să pot trece vara, să-mi fie mai ușor, dacă intram și îmi răspundeai cu privirea rece? Privire ce ar putea să o înregistrezi ca marcă proprie, a ta, numai a ta, taie, străpunge, sfredelește, dar inima mea a zvâcnit spre tine, după zâmbetul tău și eu m-am ținut după ea târâș, nu m-am putut abține. Când m-am oprit la ușa ta, am știut că nu trebuia să intru. Deși aș fi vrut să mă mai strângi odată în brațe. Și dacă nu de drag, măcar de rămas bun. Și am plecat, mi-era teamă să nu-mi iei zâmbetul, să-mi dai privirea rece, privirea ta caldă nu mai este pentru mine, mi-era teamă să nu-mi iei visarea, mi-era teamă să nu-mi iei singurul lucru care mă deosebește de toate femeile din viața ta, scrisul. Dacă mă săgetai cu privire de gheață, nimic nu mai puteam scrie, nimic de dor, nimic de drag, nimic de nevoia de tine, doar de jale, puteam doar să-ți strig: mincinosule, lașule, mi-ai provocat și acum mă arunci și nu pot trece vara așa, nu pot trece vara nevisând, neiubind, neretrăind, neiertând…
Și ți-am scris, mi-am luat rămas bun în felul meu, ți-am scris câteva cuvinte, deși aș fi vrut să-ți scriu pagini întregi, aș fi vrut să-ți scriu cât îmi este de dor, cât aș vrea să te mai ating, cât aș vrea să mai stau cu tine de vorbă și am așteptat, zadarnică așteptare, să-mi scrii, să-mi spui: „Mâine sunt la institut. Nimic nu este întâmplător!”. Dar cuvintele dragi nu au venit. Momentele dragi, n-am să le mai retrăiesc niciodată.
Rămas bun, dragostea mea, oriunde vei fi..
Taina