Primăvara se strecoară pe furiș prin spatele iernii și ștrengară, aruncă un soare orbitor pe cer. Iarna, luată prin surprindere, face un pas înapoi, se uită buimăcită la îndrăzneala primăverii firave, se retrage, se ascunde. Oamenii, nedumeriți, plecați înfofoliți de dimineață, se uită cu neîncredere la soare, se descheie la nasturele de la gât, parcă lăsându-și inima liberă, în bătaia razelor, să se încălzească. Iarna, deja înțelege ce se întâmplă, primăvara a venit fără să fie vremea ei, încearcă să o detroneze prea din timp, și furioasă cheamă vântul, cheamă ploaia și lupta dintre cele două zeițe începe. Vântul suflă peste soare, norii încep să se adune și primăvara, prea copilă, își ia soarele înapoi și se ascunde prin peșteri să se mai întremeze. Mai are de așteptat. Iarna victorioasă, trufașă își arată victoria, punând talpa de gheață peste oraș. Oamenii resemnați, coboară ochii, își încheie nasturii, își ascund inima și pleacă mohorâți pe calea lor.
Nu voi pleca! m-am lăsat pe spate în braţele lui Dumnezeu şi a ales. De-ai ști Tu,Dorul meu cât de aproape am fost să plec, doar te-am întrebat, voiam o oprire, mi-ai spus să-mi văd de carieră, dar n-ai știut niciodată cât de aproape am fost de plecare. Mă întorc cu inima uşoară, zbor, ştiu, da, rostul meu este aici, mă întorc acasă şi la întoarcere, o umbră uşoară trece peste inima mea. Dar dacă tu, ai vrea să plec? Dacă ţie îţi este mai uşor aşa, dacă totul a fost doar o povară pentru tine, privirea mea, eu, povestea mea, dacă te-ai învăţat cu gândul că voi pleca? Poate că asta ar fi fost calea cea mai simplă pentru tine, cum voi da ochii cu tine să-ţi spun că nu voi mai pleca? Iubitul meu, nu-ţi pune pietre în desagi, nu sta şi judeca, e atât de aprope cerul de primăvară.
Dragul meu, nimic nu s-a schimbat. Nu vreau să-ţi fiu povară, nu vreau să-ţi stau în drum, nu vreau să fac rău nimănui şi înainte de toate, nu vreau să-ţi fac rău. Nu-ţi cer nimic. Nu vreau urmare, nu vreau declaraţii. Eu femeia, eu banala, eu cumintea, nu vreau cercuri pe cer, nu-ţi cer să ieşi din torturi de ciocolată, nu vreau demonstraţii, nu vreau cuvinte, nu-ţi cer să uiţi, nu vreau să-ţi aminteşti, nu vreau confirmări, nu vreau răspunsuri, nu-ţi cer să vii, nu vreau să pleci, să nu te schimbi, atât te rog, să nu îmbătrânești, atât, nu vreau să vii să mă salvezi. Să-ţi fie bine, acolo în suflet, atât. Am învăţat să te cunosc, tu nu ai emoţii, nu le arăţi, dar te ascunzi. Creezi emoţii, dar e un rol, tu nu eşti acolo. E un zid pe care-l ridici ca lumea să nu te vadă pe de-a întregul. Nu poţi da explicaţii, nu eşti şuvoi şi asta nu înseamnă că nu te doare, am tresărit de atâtea ori, simţind din unele cuvinte că te doare şi am tăcut, te-am înţeles şi te-am iubit, şi când a trebuit, te-am iertat. Şi am lăsat totul să fie aşa cum ai vrut tu să fie, nu poţi vorbi, cutremurat de banalitatea oricărui cuvânt. De multe ori, mi-a sărit inima din piept simţind ce simţi, tu nu poţi trăi şi respira decât aşa, atunci aşa te las, nu vreau să schimb nimic, nu vreau să schimbi nimic. Te îngheţ în mine, să te am şi singură, te încălzesc în palme, să trăieşti, mă nasc din tine, din nou. Nu-ţi cer nimic, nu vreau nimic, doar dacă poţi, te rog, nu şterge, nu uita. Voi inventa şi mai departe o nouă lume pentru tine, voi inventa dragostea de la capătul lumii pentru tine, cu un alt Adam, cu o altă Evă, fără şerpi vicleni şi fără mere ispititoare.
Te-am întrebat dacă mai pot să-ţi scriu dacă plec, deşi ştiam deja că nu-ţi voi scrie niciodată când voi pleca. Dragostea mea, am în inima mea jurnalul meu cu tine, închid ochii şi retrăiesc totul. Luni, m-ai întrebat dacă te las să mă îmbrăţişezi şi m-am aruncat cu totul în braţele tale, am stat cuminte cu ochii închişi, acolo cu capul pe pieptul tău, cu teamă, că trece clipa mult prea repede, marţi, ţi-am scris de dragoste şi mi-ai zâmbit larg, miercuri m-ai sărutat pe ochi şi fardul de pe ochiul drept s-a şters şi am umblat şuie toată ziua, cu un ochi fardat şi unul şters, dar am fost mândră de mine, purtam amprenta ta, buzele tale pe ochii mei, aveam urma ta pe faţa mea şi când vorbeam cu cineva, duceam mâna la ochi să mă conving că nu a fost un vis şi sub degetele mele, erau buzele tale, joi, m-ai strâns în braţe şi eu te-am sărutat pe părul negru, te-am mângâiat, am tras pe nări miros din tine, vineri, ţi-am spus că plec.
Acum mă întorc. Destinul mă opreşte iar aici. Iubitul meu, nu vreau să-ţi fie rău cu mine. Ce pot să schimb? Ce pot să cer? Mângâie-mă şi când eşti lângă mine şi când eşti departe, du-te, stai lângă mine, ia-mă în braţe, vino, sărută-mă, ucide-mă! Nu trebuie să-mi spui nimic. Mă uit în ochii tăi şi ştiu.
Ce simplu este totul! A trebuit, poate, să te pierd câteva zile ca să înţeleg că iubirea mea nu se termină cu despărţirea şi nu se va sfârşi cu moartea, a trebuit să trăiesc plecarea ca să ştiu că te voi iubi, poate de departe și la 80 de ani, atent, cu gingășie, cu gelozie, cu beție și mirare. Să nu te minunezi de puterea dragostei mele, mă privesc în oglindă şi te văd pe tine, mă transform, mă înfăşor în cald, mă depăşesc, mă îmbrac în credință. Mă regăsesc ca o scânteie de divinitate. Te răgăsesc cu candoare. Te molipsesc cu dragoste, încep și sfârșesc fiecare cuvânt, fiecare privire cu „mai ţii minte?”, apoi râd şi plâng, zâmbesc și tresar, sunt uimită că odată am putut trăi fiind străini…