Am văzut zilele acestea un film, The Bucket List, doi bătrâni, jucați de Jack Nicholson și Morgan Freeman, pe patul de moarte, mai au câteva zile de trăit și își face fiecare o listă cu ultimele dorințe.
Uneori, avem atât de multe de făcut, dar toate astea se întind pe parcursul unei vieţi. Alteori, toate aceste lucruri trebuie să le concentrăm pe o perioadă foarte mică de timp.
Dacă aş afla că mâine voi muri, probabil că aş suferi, m-aş război cu lumea toată, m-aş război cu mine, L-aş certa pe Dumnezeu, L-aş întreba, m-aş întoarce cu spatele la toţi şi apoi, pentru că timpul este atât de scurt, m-aş întoarce la Dumnezeu, mi-ar fi frică, aş refuza, aş ignora, aş striga, aş arăta pumnul meu lumii, dar fiecare secundă se scurge şi timpul până la ultima clipă este din ce în ce mai scurt. Fiecare secundă mă apropie, nu mai am timp. Cred că aş vrea să trăiesc, da, aş vrea să simt fiecare din secundele rămase, să nu mai treacă niciuna netrăită, fiecare este extrem de importantă, fiecare secundă nu mai este una obişnuită, fiecare este secunda mea, unica.
“Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit.”
Aş vrea să trăiesc, dar nu înţeleg prin asta să mă sui pe mese, să strig ce nu am putut să strig niciodată, să spun fiecăruia ceea ce nu am putut s-o fac știind că voi trăi, să-mi arunc și iubire și indiferență fiecăruia, să-mi arunc păreri ținute ascunse de teamă, de lașitate, din confort, să-mi arunc și mulțumire și frustrare. Ci pur şi simplu să trăiesc, să simt că trăiesc. Aș vrea orele mele ce au rămas, unice, să fie primăvara spre vară, să fie soare, totul verde, totul plin de flori, oameni deja moleșiți de căldură, trotuare de care se lipesc tocuri, vânt molcom să-mi valseze în păr, crengi pline să-mi mângâie fața, cireșe rotunde să am la urechi, tei plini de flori împrăștiind aromă în jur. Pământul să mă primească în inima lui cald.
- O oră aş vrea să mă închid undeva, să stau în genunchi şi să vorbesc cu Dumnezeu, să vorbesc şi să înţeleg tot ce nu m-am chinuit să înţeleg până acum.
- Cred că aş vrea o oră să fiu singură. Aş vrea două cutii de cafea de la tchibo, cu mult lapte şi un pachet de ţigări şi aşa nu mai contează dacă fumez sau nu, timpul rămas este acelaşi. Aş vrea să stau pe o bancă, undeva în Grădina Botanică, să-mi las gândurile să zboare libere, ca pisoi leneși întinși la soare. În ora asta vreau să mă împac cu mine până la capăt, să mă accept cu totul. Pentru că oricum nu mai am timp să schimb nimic.
- O oră să fiu la mare, să privesc marea cu toată dragostea mea, să ating nisipul, să mă dezbrac pe mal, nimeni să nu fie în jur, doar eu şi marea, să mă dezbrac cu totul, să las corpul meu gol în bătaia vântului şi a valurilor, să mă arunc în apa învolburată, să plutesc fără ţintă. Departe, în larg, aş vrea să strig orice nume, nu mă aude nimeni, sunt doar eu şi marea, apoi mă întorc pe mal, urmăresc la nesfărşit dragostea dintre nisip şi mare, mângâierea continuă a valurilor, furia lor, răzvrătirea, gelozia, despărțirea, întoarcerea, împăcarea şi apoi iar linişte, nisipul cald, şi marea blândă, atingându-l, fir cu fir, aducându-i ofrande, scoici, alge, nisipul fin, aşteptând, primind totul ca un paşă arab.
- O oră să stau cu Andrei, pur şi simplu să stau să-l privesc. Nu va avea răbdare să stea până la capăt lângă mine, aşa, fără nici o explicaţie, (Doamne, el tot timpul trebuie să întrebe: de ce? Trebuie să aibă o explicaţie logică pentru orice? La el nu există niciodată, “aşa vreau eu?” “Mofturi!!!” ar răspunde cu siguranţă). Nu are importanţă, el poate să trebăluiască prin casă, poate să şteargă praful, o face întotdeauna atât de migălos, poate să meşterească, eu vreau o oră, doar o oră, să stau să-l privesc. Este pentru ultima oară, el nu trebuie să ştie că este ultima oră cu mine, femeia din mine ar vrea să-l întrebe multe, dar este ultima oră şi anumite lucruri este mai bine să nu le ştiu niciodată, chiar dacă voi pleca. Mi-este atât de drag, atât de bine mi-este câteodată lângă el, lângă liniștea lui, lângă întrebările lui, lângă neîntrebările lui. Mi-este atât de drag modul lui rațional de a vedea fiecare lucru, logica lui de necombătut, încăpățânarea cu care-și apără ideile. Este cuibul meu, zboară gândurile câteodată din el, dar se întorc obosite, rănite, el le pune atele pe aripioare, apoi iar zboară, ingrate, pline de regret, dar neputând rezista zborului.
- Aş vrea o oră cu toţi prietenii mei, nici ei nu trebuie să ştie că suntem pentru ultima dată împreună, au timp să sufere după, acum suntem cu toţii şi trebuie să trăim momentul. Îmi va fi tare dor de ironiile fine ale lui Răzvan, de râsul lui nestăpânit, de supărarea Daianei, de cumpătarea lui Sami, de nebuniile Doinei, de bancurile intelectuale ale lui Dan, de privirea Marianei, nu ştiu cum face, simte întotdeauna că în spatele răsului meu stă altceva, râde şi ea, dar nu mă scapă din ochi. Și apoi Monica și Daniel, Corina și Sorin, Paula și Mișu, prietenii noștri de pădure, de revelioane, de dans. Doamne, îţi mulţumesc pentru fiecare dintre ei, mi-au făcut fericite multe clipe din viaţa mea, le voi lua amintirea în orice lume aș trăi.